«
(continuarea episodului de ieri)
_______________________________
A Bigger Splash (dir. Luca Guadagnino)
_________________________________
Așa cum ai anunțat deja pe Facebook, A Bigger Splash e un remake al filmului La Piscine de Jacques Deray (1969). Onorabil (dar nememorabil în sine). O sursă suplimentară de inspirație pentru Guadagnino sunt și picturile lui David Hockney, titlul unor serii de lucrări și al unui documentar ale acestuia fiind împrumutat pentru filmul de față. Un remake cu titlu împrumutat, cum ar veni. Supra-postmodernism curat, nu alta!
Rama poveştii rămâne neschimbată implicând acelaşi cvartet de personaje. Un cuplu bogat și monden ce-și petrece vacanța într-o vilă pe malul mării (Romy Schneider vs. Tilda Swinton și Alain Delon vs. Matthias Schoenaerts) își vede tihna deranjată de apariția unui ex al ei (Maurice Ronet vs. Ralph Fiennes), aterizat la pachet cu progenitura (Jane Birkin vs. Dakota Johnson).
Revenirea flamboaiantă a acestui bărbat din trecut este percepută ca inoportună de către titularul din cuplu și plăcut-surprinzătoare de către partenera lui. Proiectata vacanță în doi se transformă de voie și nevoie într-una în patru, în care jocul seducției și raporturile de putere dintre personaje, în aproape toate combinațiile posibile, creează o tensiune psihologică ce explodează într-un climax terifiant.
Dacă esența originalului e păstrată, croiala lui Guadagnino lasă loc detaliilor. Schimbă perspectiva, deschizându-i un pic unghiul de acțiune. Piscina din original oferea unitate spațială bine delimitată și generatoare de tensiune. Guadagnino nu mai ține formal la acest perimetru: dilată spațiul ajungând la o întreagă insulă. Introduce, de asemenea, şi factorul rock’n roll care unește destinele personajelor.
Tilda Swinton e un star rock în recesiune, în faza de recuperare a corzilor vocale avariate în urma unui accident. Practic, ustensilele ei de manevră și manipulare sunt reduse mai mult la gesturi. Fiennes e un fost producător ce-și tratează muzica în mod aproape religios, parte a stilului său de viață și de seducție, în evident contrast cu petrecărețul de tip St. Tropez din versiunea Deray. Dakota Johnson e o nimfetă mai provocatoare și mai dotată intelectual decât virginala Birkin.
Acolo unde, în original, anumite scene aveau o încărcătură psihologică precisă, aici sunt maimuțărite prin ridiculizarea aceluiași personaj. Chestiune de plusuri și minusuri, în definitiv. Ca să rezum: filmul clasic al lui Deray e varianta-standard, academică, riguroasă de thriller psiho-erotic claustrofob. Revizitarea executată de Guadagnino e varianta ce iese din tipar, flamboaintă și augmentată vizual. Miza psihologică e aproape abandonată. Alegerea vă aparține.
__________________________
El clan (dir. Pablo Trapero)
__________________________
Selectarea acestui film în competiție e cumva un caz special în sensul că aici s-a consumat premiera lui europeană. Altfel, în cinematografele de pe continentul sud-american rulează deja cam de o lună şi a rupt toate recordurile de box-office, detronând Relatos salvajes (470.000 de spectatori în primul week-end, 1.280.000 în primele 11 zile). Filmul se bazează pe un caz real, istoria unei fami(g)lii - Puccio - acuzată de răpiri, escrocări și crime în perioada tulbure a dictaturii lui Peron. O familie aparent normală, dar în esență o adunătură de psihopați, pe care regizorul încearcă să o scoată în evidență ca un produs al timpurilor politice respective.
Nu e neapărat un film care să îmbine istoria personală cu fresca socială, dar induce cumva ideea unui rău universal, la nivel de societate, abscons, tenebros, dar omniprezent, cu originile parcă în literatura lui Ernesto Sabato (pe care regizorul îl omagiază). Un lungmetraj închis într-o carapace de gen, al producțiilor cu mafioți, deci cu o interfață comercială prietenoasă, dar care țintește conceptual mai sus. Perfect jucat şi maiestuos ținut în mână de Trapero, în toată complexitatea sa (ca Scorsese în zilele lui bune), El clan e preferatul meu din tot ce am văzut pînă acum. De fapt, după gusturile mele, e unul dintre cele mai bune filme ale anului. And I guess one slot in the list of nominees for Best Foreign Language film at the Oscars has been sealed… (text: Mihai Cristea)
__________________________
Selectarea acestui film în competiție e cumva un caz special în sensul că aici s-a consumat premiera lui europeană. Altfel, în cinematografele de pe continentul sud-american rulează deja cam de o lună şi a rupt toate recordurile de box-office, detronând Relatos salvajes (470.000 de spectatori în primul week-end, 1.280.000 în primele 11 zile). Filmul se bazează pe un caz real, istoria unei fami(g)lii - Puccio - acuzată de răpiri, escrocări și crime în perioada tulbure a dictaturii lui Peron. O familie aparent normală, dar în esență o adunătură de psihopați, pe care regizorul încearcă să o scoată în evidență ca un produs al timpurilor politice respective.
Nu e neapărat un film care să îmbine istoria personală cu fresca socială, dar induce cumva ideea unui rău universal, la nivel de societate, abscons, tenebros, dar omniprezent, cu originile parcă în literatura lui Ernesto Sabato (pe care regizorul îl omagiază). Un lungmetraj închis într-o carapace de gen, al producțiilor cu mafioți, deci cu o interfață comercială prietenoasă, dar care țintește conceptual mai sus. Perfect jucat şi maiestuos ținut în mână de Trapero, în toată complexitatea sa (ca Scorsese în zilele lui bune), El clan e preferatul meu din tot ce am văzut pînă acum. De fapt, după gusturile mele, e unul dintre cele mai bune filme ale anului. And I guess one slot in the list of nominees for Best Foreign Language film at the Oscars has been sealed… (text: Mihai Cristea)
»