Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

luni, 27 octombrie 2008

Filmul românesc şi cei 40 de critici

Sau: Stop! Hai să facem top... (un demers util şi binevenit, de altfel)

Pe locul 7 e La moara cu noroc, un film din '56 (alte surse dau '55 ca an al lansării), regizat de Victor Iliu. O poziţie mai jos, A fost sau n-a fost de Corneliu Porumboiu (2006). Le separă un loc în Top 10 - Cele mai bune filme româneşti şi fix 50 de ani pe axa temporală. Ce le desparte (dacă le mai desparte ceva în afară de timp?) şi ce le apropie din punct de vedere al (evoluţiei) limbajului cinematografic ar putea fi un bun subiect de meditaţie pentru cei care le-ar "lega" sau "lipi" într-o vizionare succesivă.

Dacă Moartea domnului Lăzărescu (2005) a prins podiumul (locul 3), devansând cel mai overrated film românesc ever - 432 de Cristian Mungiu (locul 4) - Secvenţele lui Alexandru Tatos (1982) au venit pe 5. Simt şi resimt asta ca pe o bucurie personală, fiindcă, în mod nemeritat, atât filmul, o splendidă bijuterie ce surclasează corsetul ideologic al epocii, altmaniană cu mult înainte ca Altman să suplimenteze semnificaţia adjectivului derivat din numele său, cât şi regizorul (dispărut în ianuarie '90) fac parte din categoria opusă: most underrated!

Pe locul 1, deloc surprinzător, Reconstituirea (1970), un fel de Citizen Kane al ierarhiilor locale, în sensul că asemeni peliculei lui Orson Welles şi producţia lui Lucian Pintilie e desemnată invariabil cap de listă. Şi de critici şi de public. Unii din inerţie, alţii din snobism.

Pe 9 şi 10, Mircea Daneliuc cu două boabe: Probă de microfon (1979) şi Croaziera (1981). Ce-a mai rămas? Locul 2 - Pădurea spânzuraţilor (Liviu Ciulei, 1965) şi locul 6 - Nunta de piatră (Mircea Veroiu & Dan Piţa. 1973).

Încă un amănunt, absolut înspăimântător aş zice: potrivit topului, din 1912 (intervalul de referinţă a cuprins 95 de ani, limita superioară fiind 2007) şi până în 1956, respectiv din 1982 până în 2005, cinematografia românească n-a produs nimic notabil sau a produs rebuturi. Cel puţin pentru ultima perioadă, cu vreo 5 sau 6 remarcabile excepţii (nominalizez doar Pas în doi de Dan Piţa - 1985 şi Balanţa de Lucian Pintilie - 1992 pe care aş fi vrut să le regăsesc în acest Hall of Fame), subiectivitatea celor 40 de critici care şi-au expus opţiunile nu a developat o imagine mişcată, ci o realitate sumbră.

Pentru cei interesaţi, filmele pot fi văzute, revăzute şi răsvăzute la Studio, în perioada 30 octombrie - 2 noiembrie (thank a.l.s. for tipping me).