„Excuse me if I
Have some place in my mind
Where I go time to time.”
Sunt ultimele versuri din It's Good To Be King, piesa lui Tom Petty pe care s-a închis - exclusiv în mintea mea - debutul în lungmetraj al lituanianului Vytautas Katkus (care mai este responsabil și de imagine, dar și de scenariu, co-scris alături de Marija Kavtaradze). Analogia are un sens cât se poate de justificat, dacă ne gândim la tot ce (nu) se întâmplă în cele aproape două ore și mai ales la cadrele de final (pe care nu le povestesc ca să nu stric eventuala plăcere a celor ce vor dori să-l vadă).
Voi decoperta, în schimb, niște înțelesuri date de mine, cu versurile lui Petty pe post de pickhammer:
👀 „Have some place in my mind": Danielius, personajul să-i zicem centripet, revine fizic acasă, în Lituania natală, el trăind de 10 ani în Norvegia, dar nu pentru a se reinstala acolo, ci pentru a accesa un spațiu cândva familiar și familial. Toate deambulările prin locurile copilăriei (pădure, lac, plajă) sunt niște pelerinaje către acest spațiu de refugiu interior.
👀 „Where I go time to time": Danielius nu se întoarce pentru a rămâne, cum ziceam, el vine într-o vizită cu tentă administrativă (să vândă apartamentul părinților decedați), numai că, pe măsură își prelungește rămânerea deliberat, asistăm la o tentativă de resetare emoțională. Acțiunile sale (izolarea voluntară fiind cea mai vizibilă) și repetiția ritualică a gesturilor din copilărie (mâncatul de înghețată, băile în lac, plimbările prin pădure) nu sunt o fugă, ci o negociere cu trecutul din care mai poate rupe doar în plan mental.
Știți filmele americane, chiar și alea indie, în care (de regulă) un tip revine acasă (indiferent ce înseamnă asta ca mediu de rezidență) și intră în diverse confruntări, mai pașnice sau mai violente, cu fragmente din propriul trecut? Well, The Visitor este un antifilm de (sub)gen, unul pe care l-aș putea așeza - la mare distanță, e drept - de niște titluri precum Beautiful Girls sau subUrbia (titlu pe care mai toată lumea îl scrie greșit).
În cadre cvasistatice și cu o paletă de culori stins-naturaliste, Vytautas Katkus captează melancolia și însingurarea într-un perimetru antiformal - nu le elogiază și nici nu le denunță. Le arată. Nimic mai mult. Absența artificiilor stilistice subminează aura ușor lirică a imaginilor și transferă întreg demersul într-o zonă a realismului de tip documentar. Aș numi asta răceală caldă, o formă de discurs specific cinematografiilor baltice, îndatorate cât se poate celei finlandeze.
Apropo de asta: lumea filmului lituanian pare a fi prea mare, de aici, probabil, și spiritul de întrajutorare: Saule Bliuvaite, autoarea Toxic-ului premiat anul trecut la Locarno (Akiplesa este titlul în original), se exersează ca actriță, în timp ce Vytautas Katkus este director de imagine acolo (bine, el e director de imagine by default, are deja vreo 25 de producții la activ).
It's good to be king, definitely. Mai ales când faci un film cum vrei tu, după regulile tale și îți iese pasiența cu el (prin asta înțelegând, de exemplu, premiul de la Karlovy Vary de anul ăsta).
P.S.: Sunt câteva secvențe de cinema în formă pură, m-aș tot uita la ele și e cel mai fain e că sunt realizate cu mijloace minime (zic de una că nu mă pot abține: mockereala genericului unui serial-mamut - Baywatch).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu