Nu dați năvală. Nu încă!

Undeva între 29 și 31 decembrie curent, aici, chiar în acest spațiu, voi publica o listă cu filmele ce-mi rămân din anii ăștia doi ('24 și '25), comasați, pentru că atât merită. Da, este produsul numit de mine crème de la crème și care suscită un deosebit interes din partea voastră (e problema voastră, babes, nu a mea).

Filmul din cap(ăt) de listă, căci vom începe de la 25, chit că pe pagina de fb am avansat o sumă mai mică, este acolo încă de anul trecut, nimic nu-l mai poate smulge. Se mai joacă niște meciuri pentru pozițiile fruntașe, dar nu se dau bătălii, nici una după alta, nici altfel, nicicum, propriu-zis. 

Așadar, dragi tovarăși & pretini, pentru mine nu mai e nicio surpriză în anul ăsta, în materie de filme. Surpriza este că voi duce la bun sfârșit proiectul ăsta, după un an de pauză, recuperat(ă) în cele din urmă. Ar fi fost totuși păcat să nu marchez niște titluri pe care, apoi, unii dintre voi le vor considera demne de a vă răpi niște ore din viață (thanks in advance!). 

See you around! Când o fi.

The man with no masterplan

Când polițiștii descind acasă la J.B. Mooney (Josh O’ Connor), unul dintre ei îi aruncă nu fără o undă de ironie: „Prietenul tău vorbăreț a zis că tu ești omul din spatele jafului. The mastermind!” Evident că primul impuls e să râzi, doar că nu apuci, Mooney replicând totalmente abstras (cum este în general, de altfel): „Cine? Eu? De ce să fi zis așa ceva despre mine?”

Mirarea lui nu e jucată, nu vine dintr-un calcul de a nega credibil. El e cât se poate de sincer: nu se vede nici mastermind, nici executant, nici nimic. Este ca personajul lui Saul Bellow din Dangling Man: așteaptă ceva, așteaptă pe cineva și până se întâmplă sau până apare, navighează abulic prin viață, prin lume, printre convulsiile din America anului 1970: războiul din Vietnam în plină desfășurare, împușcăturile de la Kent State University tocmai ce avuseseră loc, procesul lui Charlie Manson ținea prima pagină a ziarelor.

And now the facts: jaful-sursă a avut loc în mai '72 la Worcester Art Museum din Massachusetts, au fost furate 4 tablouri (dar nu lucrări de Arthur Dove, ci un Rembrandt, un Picasso și două Gauguin-uri), mastermind-ul se numea Florian Monday, iar realitatea a demonstrat că a fost un snatch-and-grab banal, pus în aplicare amatoricește, încheiat și mai banal: în mai puțin de o lună. făptașii au fost prinși, fiind prea gureși pentru pereții crâșmelor în care își făceau polițiștii rondul.

De la această întâmplare (translatată cu libertățile amintite deja, inclusiv cea de ordin temporal: 1970 în loc de ’72) pornește noul film semnat Kelly Reichardt. Unde ajunge? Well, ar trebui să-l vedeți, dacă realmente vreți să aflați, nu dau spoilere că n-am de unde (sau, glumind puțin, ca între cunoscători, ce spoilere să dai dintr-un film de Kelly Reichardt?, încercați voi să spoileriți Old Joy, de exemplu).

Cei familiarizați cât de cât cu producțiile sale știu că pentru ea nesemnificativul sau ceea ce alții consideră nesemnificativ este adevăratul semnificant. Ea are știința de a (insi)sta nu asupra imaginilor sau pe lângă lucrurile aparent neînsemnate, ci alături de ele (se vede asta încă din primele cadre: J.B. Mooney privește meticulos și concentrat lucrările expuse). De ce? Pentru că este atrasă de textura planului secund: ceva se ascunde mereu acolo (un gimmick vizual, o microrevelație, contururile altei lumi).

Apropo de titlu, dacă avem un mastermind aici, acela/aceea este Reichardt, care compune în tușe simple portretul unui marginal. Ce vedem, de exemplu, în Mooney, nu este o victimă a unor structuri de putere, ci mai degrabă o ființă sabotată de refuzul său constant de a se insera într-un țesut social mai larg. Un Bartleby. Tatăl său este judecător, o figură respectată în comunitate, pe care el o sabotează prin pasivitate, nu prin frondă cum te-ai aștepta. Rebeliunea sa constă în a fi opac în raport cu orice mediu ce poartă un mesaj.

Așa cum e construit, contrar regulilor art/heist-ului (build-up + climax), căci Reichardt plasează jaful în primul act, îi reduce deliberat miza, folosindu-l strict ca punct de plecare, lăsând apoi narațiunea să respire liber și să curgă imprevizibil, The Mastermind este un thriller intimist, anticlimactic, o combinație de imagini, dialoguri (relativ puține) și muzică (free-jazz minimalist, compus de Rob Mazurek) care devine ușor-ușor un discurs superior sumei părților sale. Iar eu sunt fascinat de astfel de discursuri, recunosc.

P.S.: În The Gambler (Karel Reisz), personajul autodistructiv interpretat de James Caan și vag inspirat de o scriere dostoievskiană își invită mama la o plimbare pe plajă și pentru că nu are curaj să-i ceară direct banii sau pentru că îi e jenă să pronunțe suma o scrie cu un băț în nisip. E în acel gest o mostră de umanitate învinsă de instinct, pe care am regăsit-o și-n The Mastermind într-un set-up similar: Mooney ajunge și el în punctul de a împrumuta bani de la maică-sa pentru a-și finanța operațiunea clandestină, pretinzând că este o investiție de afaceri, însă unde intervine twist-ul e în motivație: nimeni nu poate spune cu certitudine, nici măcar el, dacă este conștient de înșelăciune sau chiar crede în propriile minciuni. 

Stare precis descrisă de vocea unui activist care se aude la tv în fundal: „I think it is generally true, though, that there is tremendous feelings of powerlessness, cynicism, apathy on the part of large numbers of people.”

Svečias / The Visitor: Mind trip pe sec

- spoiler alert: text fără imagini ;) -

***

„Excuse me if I

Have some place in my mind

Where I go time to time.”

Sunt ultimele versuri din It's Good To Be King, piesa lui Tom Petty pe care s-a închis - exclusiv în mintea mea - debutul în lungmetraj al lituanianului Vytautas Katkus (care mai este responsabil și de imagine, dar și de scenariu, co-scris alături de Marija Kavtaradze). Analogia are un sens cât se poate de justificat, dacă ne gândim la tot ce (nu) se întâmplă în cele aproape două ore și mai ales la cadrele de final (pe care nu le povestesc ca să nu stric eventuala plăcere a celor ce vor dori să-l vadă).

Voi decoperta, în schimb, niște înțelesuri date de mine, cu versurile lui Petty pe post de pickhammer:

👀 „Have some place in my mind": Danielius, personajul să-i zicem centripet, revine fizic acasă, în Lituania natală, el trăind de 10 ani în Norvegia, dar nu pentru a se reinstala acolo, ci pentru a accesa un spațiu cândva familiar și familial. Toate deambulările prin locurile copilăriei (pădure, lac, plajă) sunt niște pelerinaje către acest spațiu de refugiu interior.

👀 „Where I go time to time": Danielius nu se întoarce pentru a rămâne, cum ziceam, el vine într-o vizită cu tentă administrativă (să vândă apartamentul părinților decedați), numai că, pe măsură își prelungește rămânerea deliberat, asistăm la o tentativă de resetare emoțională. Acțiunile sale (izolarea voluntară fiind cea mai vizibilă) și repetiția ritualică a gesturilor din copilărie (mâncatul de înghețată, băile în lac, plimbările prin pădure) nu sunt o fugă, ci o negociere cu trecutul din care mai poate rupe doar în plan mental.

Știți filmele americane, chiar și alea indie, în care (de regulă) un tip revine acasă (indiferent ce înseamnă asta ca mediu de rezidență) și intră în diverse confruntări, mai pașnice sau mai violente, cu fragmente din propriul trecut? Well, The Visitor este un antifilm de (sub)gen, unul pe care l-aș putea așeza - la mare distanță, e drept - de niște titluri precum Beautiful Girls sau subUrbia (titlu pe care mai toată lumea îl scrie greșit).

În cadre cvasistatice și cu o paletă de culori stins-naturaliste, Vytautas Katkus captează melancolia și însingurarea într-un perimetru antiformal - nu le elogiază și nici nu le denunță. Le arată. Nimic mai mult. Absența artificiilor stilistice subminează aura ușor lirică a imaginilor și transferă întreg demersul într-o zonă a realismului de tip documentar. Aș numi asta răceală caldă, o formă de discurs specific cinematografiilor baltice, îndatorate cât se poate celei finlandeze.

Apropo de asta: lumea filmului lituanian pare a fi prea mare, de aici, probabil, și spiritul de întrajutorare: Saule Bliuvaite, autoarea Toxic-ului premiat anul trecut la Locarno (Akiplesa este titlul în original), se exersează ca actriță, în timp ce Vytautas Katkus este director de imagine acolo (bine, el e director de imagine by default, are deja vreo 25 de producții la activ).

It's good to be king, definitely. Mai ales când faci un film cum vrei tu, după regulile tale și îți iese pasiența cu el (prin asta înțelegând, de exemplu, premiul de la Karlovy Vary de anul ăsta).

P.S.: Sunt câteva secvențe de cinema în formă pură, m-aș tot uita la ele și e cel mai fain e că sunt realizate cu mijloace minime (zic de una că nu mă pot abține: mockereala genericului unui serial-mamut - Baywatch).

آواز بوقلمون / Une langue universelle / Universal Language: Bun venit pe Planeta Rankin!

Cu mixul său de melancolie, umor absurd & sec și arhitectură brutalistă, آواز بوقلمون / Une langue universelle / Universal Language (e important să folosim toate cele trei denominări măcar la început) seamănă cu o versiune persano-canadiană a filmelor lui Roy Andersson (retras între timp). 

Unele dintre personajele (animate și inanimate) de care ne ciocnim ciclic - un bărbat pe care nu-l vedem niciodată în timp ce dă indicații din interiorul unui brad de Crăciun, un măcelar în scaun cu rotile purtând pălărie roz de cowboy și citind poezii unor curcani, o elevă costumată în Groucho Marx, o servietă pe o bancă din care cresc tulpini și despre care se pretinde că face parte din „patrimoniul UNESCO” - ar fi putut foarte bine să iasă din filme precum You, The Living sau A Pigeon Sat On a Branch, Reflecting On Existence. Idem interioarele mohorâte (note de gri și maroniu) în care funcționarii plâng fără ca alți oameni să le acorde atenție, iar vânzători apatici vând șervețele și medicamente pentru somn, în timp ce murmură inexpresiv „Viața merită trăită”. 

De asemenea, gaguri recurente străbat intriga: mai presus de toate, curcanii. Curcani care fură ochelarii copiilor, hărțuiesc doamne în vârstă în autobuz sau se etalează prin reclame grotești la măcelării. Acestora li se adaugă, printre altele, un ghid turistic ce aduce a Borat, care și-a propus să le arate vizitatorilor cele mai plictisitoare locuri din acest oraș al deșertului de gheață.

Ce-l diferențiază pe Rankin de Andersson, cred eu, este faptul că umorul său este sau se simte mai puțin sumbru: găsești mai multă empatie față de personaje și între ele. Apoi, dacă regizorul suedez obișnuia să-și structureze filmele sub forma unei colecții de schițe sau viniete cu personaje recurente, Universal Language este o narațiune stand alone, cu mai multe straturi, chiar dacă semnificațiile din spatele ei nu sunt întotdeauna clare. 

Filmul de față nu este nicidecum o experiență deprimantă, ci un foc de artificii susținut de umorul absurd. Începe cu un efect de distanțare: deși se desfășoară în aceeași Canadă, mereu înzăpezită, toți vorbesc într-un minunat grai persan. Până și lanțul de cafenele Hortons - icon canadian hardcore - servește ceai iranian! 

[Paranteză pătrată: 

În 2007, Guy Maddin s-a întors în orașul său natal (Winnipeg) pentru a-și căuta mama - și l-a înfățișat drept „cel mai trist oraș din lume”, cufundat în întuneric și frig etern. 17 ani mai târziu, un bărbat pe nume Matthew (interpretat chiar de Matthew Rankin, fost asistent al lui Maddin, ca să nu mai spun că filmul său de debut, The Twentieth Century din 2019, era puternic amprentat de stilul lui Maddin) este atras de același loc, tot în căutarea mamei sale.]

Matthew revine, așadar, acasă. Părăsește Québec-ul și slujba din administrație avută acolo. Casa lui este în Winnipeg. Dar acesta nu este capitala Albertei, cum susține cu încăpățânare agresivă fostul său șef, Winnipeg este, de fapt, capitala Manitobei însă, în același timp, este și... Teheran. Limba oficială nu este nici engleza, nici franceza, ci farsi. O auzim în prima scenă din film într-o o sală de clasă prin care zboară avioane de hârtie iar elevii fac gălăgie, până când profesorul întârziat își face apariția și îi ia la rost, spunându-le să facă prostiile alea de exerciții neapărat în franceză.

Intriga este, pe de o parte, propulsată de căutarea mamei, care, de ani de zile, îl confundă cu un alt bărbat - și de un MacGuffin sub forma unei bancnote rămase sub gheață, pentru care se luptă copii și adulți. Toți rătăcesc printr-un oraș pe care directorul de imagine Isabelle Stachtchenko îl surprinde în încadraturi atent lucrate (pe 16 mm desaturat & agreabil granulat), încât ai crede că întreaga Canadă este doar arhitectură brutalistă, fără ferestre, în culori palid-pastelate. Montréal, unde începe filmul, este împărțit în trei districte marcate prin culori: gri, bej și maro. „Timpul pe care l-am petrecut aici a fost de departe cea mai neutră experiență din viața mea”, îl asigură Matthew pe șeful său la plecarea din Québec.

Dar, de fapt, intriga este mai puțin importantă. Aici nu drumul este scopul, ci toate micile descoperiri pe care Rankin le adună ca într-un clasor: Asemeni lui Quentin Dupieux, el își umple filmul cu replici scurte, deadpan, și cu non-sequitur-uri complet arbitrare și enigmatice: În curtea unei școli se întâlnesc eleva costumată în Groucho Marx și un măgar care nechează, pe un mural dintr-un mall părăsit, Justin Trudeau face propagandă economiei care duduie, iar pe o bancă o reclamă promovează serviciile lui Rod Stewart ca agent imobiliar. Bineînțeles, în farsi.

Probabil că cine înțelege persana sau este familiarizat cu istoria canadiană (în special conflictul dintre culturile anglofone și francofone) ar putea prinde și mai multe gaguri de limbaj și inside jokes, dar chiar și fără acestea, comedia suprarealistă semnată de Matthew Rankin te face să râzi în hohote. Căci râsul este o limbă universală, știm asta de la filozofi cu morgă.

Anyway, oricât de mult s-ar putea pierde Matthew în absurditățile acestui Winnipeg, locuitorii îi stau alături cu bunătatea lor colerică, cu empatia lor dezinhibată sau cu gesturi reparatorii atât de complicate că-și pierd noima. Îi oferă ceai alături de gheață ca să nu răcească, au ei grijă de mama pe care o sună prea rar sau, pur și simplu, îi tricotează o pereche de șosete. Toți vorbesc o limbă universală, care se vorbește doar pe Planeta Rankin. Și care sună fermecător. Fiți bineveniți!

The Damned: It's so quiet!

It's so quiet!

Sunt vorbele unuia dintre soldații despre care știm sigur că au rămas în viață. Despre ceilalți compañeros din batalionul trimis în recunoaștere în mijocul nicăieriului. Minervini nu ne mai spune nimic și cred că e opțiunea corectă.

Tot corectă mi se pare a fi și opțiunea de a închide filmul exact cum vedeți, deși au fost destui care i-au scos ochii cu ideile lor crețe, „vai, dar cum să lași lucrurile așa în aer, domnu' regizor?” Ăștia n-au înțeles nimic nici din viață, nici din cinema. Îi vom lăsa ca atare, nu vor învăța nimic, sunt irecuperabili, nu merită deschis acest front.

Doar că ce vreau eu să (mai) spun este că acele două minute de final sunt pentru mine cele mai, n-am alt cuvânt, sorry, înălțătoare momente de cinema trăite în acești doi ani. Am rezonat cu ce aduce pe ecran Minervini, cu dozajul folosit și mai ales cu onestitatea și cu aproape pietatea cu care se apropie, deși, de fapt, se (în)depărtează de personajele din filmul său, ființe simple strivite de un context nefast: Let them be!

Și le lasă, așa cum suntem lăsați toți să ne mișcăm în lumea asta chiar dacă noi ne facem scenarii în cap că există o linie directoare, o mână salvatoare, o logică, o ceva acolo care ne ghidează. În afară de conștiință nu cred că există nimic, iar pe aia o ai sau nu. Dacă e să fie vreo salvare (individuală), de-acolo (vin)e.

Recapitulez: elemente simple - natură crudă, ninsoare în priză directă, fără glam (cine a stat destul în ninsoare știe că nu e nimic glam în apa cristalizată ce cade în neștire), două personaje scăpate temporar din primejdie, fuga lor ca și când la capătul ei ar fi ceva, un luminiș care se deschide, atât, altceva nu mai e. Și vine momentul acela în care își dau seamă că e ceva: o liniște compactă, de catedrală. Iar când începe muzica, singura intervenție exterioară, well, ești acolo. Muzica e catharsis.

It's so quiet!

Sau ar trebui să fie.

Let's keep it that way!

Ronan on empty

I'm only happy when it rains. 

Or when it pours.

Încerc într-o notă ceva mai optimistă să prezint un film despre adicție (alcool), incomod și fără menajamente pus în ramă de Nora Fingscheidt, pornind de la cartea scrisă la persoana I de Amy Liptrot. Adică asta, tradusă ți în românește la editura nasturelui negru ;)

Poate că decizia cea mai înțeleaptă luată de Fingscheidt a fost să fragmenteze structura narativă, scurtcircuitând permanent atenția. E un truc eficient, care te ține în priză (iar priza este realul cât se poate de sumbru). Bazat, așa cum spuneam, pe volumul de memorii din rehab scris de Liptrot, filmul propune o privire sinceră și lucidă, deseori crudă, asupra dependenței și a eșecului circular în fața acesteia.

Saoirse Ronan este sarea pământului aici și este fenomenală, zici că vine direct dintr-o sesiune de terapie, a înțeles în cele mai fine layere resorturile intime ale comportamentului adictiv și face ecranul să vibreze aproape în fiecare cadru (și când nu o vedem, o vedem prin alt device, voice over: gândurile vin imparabil, reci ca niște stropi de ploaie cu vânt).

Zigzagăm alături de ea înainte și înapoi în timp, prin labirintul formulelor terapeutice, sperând într-o izbăvire. însă e doar o capcană care ne face să ne simțim ușurați că am scăpat de trecutul ei opresiv. Doar că, după câteva zeci de secunde, suntem aruncați înapoi în tenebre. Înapoi și parcă tot mai jos, fără scăpare și aparent fără ieșire.

Replica pusă de mine îmi amintește de o vorbă pe care mi-a spus-o un tip de prin Irlanda ce frecventa blogul pe la începuturile sale: Nu pot să mă uit la filme treaz. Mi s-a părut o exagerare atunci, însă acum, după acest film, nu mai sunt așa de sigur.

Caught By the Tides

Unul dintre filmele importante ale anului care din păcate va trece pe sub radar este acest metadocumentar de Jia Zhang-Ke, un obiect hibrid, în care ficțiunea și realitatea documentabilă sunt dozate cu grijă și răbdare (de chinez bătrân, aș putea zice, deși nu e cazul, Jia are 55 de ani).

Există un risc minim de a greși, îl trec la pasiv dacă se va întâmpla, așa că afirm următoarele: Caught by the Tides, la fel ca Megalopolis-ul lui Coppola este declinarea unei viziuni cât se poate de personale despre cinema. Atât Jia Zhang-Ke, cât și Francis Ford Coppola sunt doi cineaști dedicați viziunii ce le pune în mișcare resorturile creative și nu fac rabat de la crezurile lor.

Caught by the Tides este un road movie sui generis, conceput pe mai multe planuri sau niveluri: prin propria operă, printr-o Chină în permanență combustie și prin viețile personajelor împinse în toate direcțiile de o mișcare economic-browniană strivitoare.

Propriu-zis, Jia Zhang-Ke își revizitează propria operă, făcând apel la secvențe filmate în urmă cu 20-25 de ani pe care le reasamblează într-un nou context socio-narativ.

Se pornește din Datong, oraș minier, segment ce conține aproape integral filmări realizate de Jia între 2001 și 2006 - autogări, săli de bal, baruri, cluburi și orice intră în raza de acțiune a camerei, plus cadre nefolosite din Unknown Pleasures (2002), prima sa colaborare cu Zhao Tao, personajul central de aici. Segmentul median are loc în Fengjie în timpul construcției barajului Three Gorges și este, de asemenea, o imersiune în arhivă: material filmat pentru Still Life și Ash Is the Purest White. Abia ultima parte, secțiune, filmată în epoca post-COVID, conține imagini nou-nouțe și marchează reîntoarcerea în Datong.

Cineastul chinez este fascinat sau poate obsedat de dislocare, iar China este un spațiu al dislocărilor brutale și fără preaviz, totul in numele progresului de care vorbeam. „Ne mutăm ca să fie bine țării”, spune un cetățean din Fengjie a cărui casă a fost pusă la pământ, laolaltă cu alte câteva mii, pentru a lăsa loc unui baraj colosal prin dimensiuni și costuri de toate tipurile (Three Gorges Dam).

Jia Zhang-Ke practică aici un cinema dislocator și dislocutor în același timp, în sensul că forțează limitele limbajului cinematografic printr-o asamblare liberă a formatelor de filmare și prin absența focalizării narative. Ba mai mult, personajul feminin din voletele 2 și 3 nu vorbește, ea comunică strict prin expresia feței sau prin mijloace-extensie: mesaje scrise pe hârtie și mai apoi prin sms.

Toate aceste alegeri și inconsistențe transformă filmul într-un vehicul aparte, greu de încadrat și chiar de dus. (Fun fact: la proiecția la care am fost eu, n-am văzut oameni ieșind din sală, dar am văzut destui moțăind sau chiar ațipiți la final.

Title desing*: Crème de la crème 20/23

Fontul e bun? Are culoarea potrivită? Se vede și pentru dioptriile din fundul sălii? Aș putea încerca și varianta asta:

Fghvsdasadațfa, doi, zece, doi, zece...

Cam prea supradimensionat, nu?

Bine, revenim la ăsta, e elegant, subțirel, inteligibil, medium rare, la urma urmei băgați un Ctrl + dacă simțiți că fuge pagina de voi. Pe telefon e și mai simplu, nu trebuie să vă învăț eu chestii, le știți.

Așadar, totul e sub control...

Un scurt ghid de parcurgere a acestui text ce se dorește a fi un top. Habar nu am, poate e de la vr...âstă (am vrut să zic vreme, m-am sucit pentru a face un joc de cuvinte, nu sunt chiar atât de incult, cel mult neinspirat), thing is: mi se pare așa o treabă superfluă și fără viitor întocmirea unui clasament strictamente subiectiv, nici n-aveți idee, îmi vine să las totul baltă și să merg să dorm. Partea aiurea e că am apucat să anunț.

Ce vreau să mai spun, că de-aia am scris mai sus ghid, este că am structurat această construcție după bunul meu plac și în mare parte după cum urmează: screenshot cu titlul filmului și poziția pe care i-am repartizat-o, pros + cons și, acolo unde situația o cere, link sau câteva cadre adiționale. Eventual un video via vimeo. Unde nu am simțit nevoia să adaug ceva, am lăsat așa. 

Plus ceva extrem de important: nu îmi consum timpul cu o întreprindere care să placă unora și altora. Dacă e cineva care se așteaptă să flatez gusturi, orientări și orgolii, tough shit, visează frumos. De asemenea, dacă e cineva care își va da ochii peste cap, vai, nu e x în top, again, regrete eterne (sanchi!). Scriu tot ce scriu din capriț și mai ales pentru mine, aide memoire. Dacă este de folos și altcuiva, mă bucur. Dacă nu aranjează diverși? E ok și așa, pe mine nu mă deranjează. 

Pe scurt, regula ar fi să nu ne complicăm viețile sub nicio formă, așa e fair!

Gata, destul cu introducerea (probabil useless), să purcedem, dară!

An: 2023

Pros: Nanni Moretti și delicioasele lui hachițe auctoriale, referințele și citatele (Kieslowski, în special), genericul de final defilat godardian & cu Gramsci pe diverse pancarte, bașca punchline-ul alb pe roșu (tot la final), Franco Battiato cu Voglio vederte danzare și versurile sale ce azi par fără noimă:

„E Radio Tirana trasmette

Musiche balcaniche mentre

Danzatori bulgari

A piedi nudi sui bracieri ardenti 

Nell'Irlanda del Nord

Nelle balere estive

Coppie di anziani che ballano

Al ritmo di sette ottavi.”

Plus, dacă nu vă deranjează, șoferul român Petrișor Gherghescu, un truditor anonim în echipa de producție, merită să-l amintesc măcar eu, oricum nu stă nici dracu' să citească generice. Cu excepția mea, iată!

Cons: Nu-s la adresa lui Moretti, ci a lui Scorsese, care avea telefonul închis când a fost sunat (la fel ca McLuhan în Annie Hall, mă gândesc că gagul e, de fapt, o parafrază). Mi-ar fi plăcut ca Marty să fi preluat apelul ăla, să vedem o schemă de tip Jennifer Beals și Alexandre Rockwell în Caro diario. Ar fi mers chiar și după ultima literă de pe generic un bonus track de genul: Alo, caro amico, te rog să mă ierți, eram cu Thelma la montaj, da' uite pot vorbi acum, hai să-ți zic cum e cu violența... Bine, apar amichevole Alice Rohrwacher, Jasmine Trinca și alții, nu se compară cu mere. 

Apropo de jurnale, check this out!

An: 2023

Pros: implicarea lui Cioran pe principiul cui pe cui se scoate (din depresie), autoeliminarea regizorului din propria narațiune, echivalentă cu best midpoint plot twist văzut recent, Catalina Saavedra, genericul șucar (nu e primul, nu e nici ultimul în lista de față) și mai ales karaoke-cover-ul care curge peste el (Total Eclipse...), moment de pură fascinație trăit la TIFF.

Cons: „(...) n-am, băi, jupuitule? Dacă n-am, de unde?”

An: 2023

Voi trișa un pic, pentru prima oară, la a doua nu mai anunț, vă prindeți voi. 

Full disclosure: sunt fan Dustin Guy Defa. El ocupă la ora actuală spațiul lăsat gol de plecarea unor Duplass, Safdie și DG Green (am scris Greed inițial, oare de ce?) într-o lume mai bună (a se citi mai bine plătită). Aici, pe terenul indie-ului fără multe compromisuri, au mai rămas Bujalski și Ross Perry dintre veterani, iar Defa, deși face parte din generația relativ nouă, are un stil abraziv & incomod, lucru pe care-l apreciez enorm. Adică, na, să te faci antipatic în mod asumat este tot mai rar în lumea de azi. 

Apoi sunt fan Michael Cera: nu-s mulți actori care știu să joace cringe-ul fără dureri de dinți. El n-are nicio treabă, e ca Ricky Gervais, king of the turf. Michael Cera apare-n The Adults din prima până în ultima secundă, spectacol pe care nu puteam să mi-l refuz. Să mai spun că ăsta nu e singurul film de aici în care l-am văzut? 

Pro bonus: această minunată secvență pe ritmul și versurile unei piese (Overkill) de Men at Work: 

„I can’t get to sleep
I think about the implications
Of diving in too deep, 

And possibly the complications”.

Uplifting. Și funcționează doar în contextul forjat în film. 

An: 2022

Pros + Cons = the whole shebang here. 

An: 2023

Regizor: Yohei Kotsuji. Debutant pe lung. Nu vine chiar de nicăieri, a mai făcut niște scurtmetraje cu tracțiune înaltă.

A Foggy Paradise este ozn-ul ediției curente. Nu-i pledez suplimentar cauza. O face singur (las un link spre trailer până veți apuca să-l vedeți). 

An: 2023

Am zis pe fb niște chestii, mai am o idee pe care o rumeg, revin cu un link (la un moment dat).

Pro: Maestrul (particulă de noblețe) de Lynch vine, ca de obicei, cu un rezumat perfect. De altfel, ideea pe care o prelucrează acest film îi este tare dragă și lui: doppelgängers. Umbre persane. E titlul pentru piața franceză și, la fel ca rezoluția de mai sus, lovește direct la esență. 

Pro +: În ce film, altul decât Se7en, mai știți voi că plouă în continuu, realmente în continuu? Și tot aici aș mărturisi că o ador pe Taraneh Alidoosti, al cărei chip are o expresivitate de tip Maria Falconetti. 

Cons: Again, „(...) n-am, băi, jupuitule? Dacă n-am, de unde?”

An: 2023

Cronica subiectivă a unui dezastru bine pus la punct: dispariția sălilor de cinema din Recife, orașul în care trăiește Kleber Mendonça Filho. O lume a fantomelor și relicvelor cartografiată antropologic la persoana I. Năucitor.

An: 2023

Joel Barish, Caden Cotard, Jake (porniți din mintea lui Charlie Kaufman), Josef K., personajele lui Roy Andersson, romanul mexicanului Rulfo, diverși eroi de graphic novels, La casa lobo, La vaca que cantó una canción hacia el futuro / The Cow Who Sang a Song Into the Future (filmul Franciscăi Alegria) și lista ar putea să mai includă cel puțin o duzină de asocieri pe care Ari Aster te invită și te obligă să le faci.

Beau is Afraid este un film-coliziune: ce știi vs. ce crezi sau și mai bine zis ce sau cât vrei să crezi din ce ți se arată. Nu e nici primul nici ultimul de genul ăsta, mi se pare a fi, totuși, printre puținele care nu se pierd și nu te pierd pe traseu.

Pentru mine, Beau is Afraid este și un guilt trip sau film-misiune despre misiunea tot mai grea, se pare, de a funcționa nu normal, ci de a funcționa pur și simplu într-un spațiu marcat de atrofie emoțională și de insecuritate de toate soiurile. Asta, firește, dacă plecăm de la premisa că lumea a fost vreodată un spațiu safe.

Câte vieți are Beau? Câte vrea el sau câte vrei să-i dai. Merită să-l iei ca avatar sau măcar să-l însoțești, discret-îngrijorat, în drumul către casă? It's your call. Dacă nu, ask Jeeves și dă-i comanda: Rip him apart! Apropo: vă spune ceva replica asta cândva celebră: „Mama ta e bine?”

An: 2023

Apropo de întrebarea de mai sus, mai am una: Copiii voștri sunt ok? Știți cu ce se mai ocupă? Ar fi indicat, poate, să aflați, altfel, cine știe, îi vrăjește vreun guru hieratic și nu doar că nu mai mănâncă nimic, dar dispar cu toții la apus... într-un tablou idilic. Pour toujours.

Exact: The wth film of the year!

Ajuns în acest punct simt nevoia să vă comunic cum arată familia disfuncțională ideală, bazându-mă pe filmele din acest top: mama lui Beau, tatăl Anei din Cerrar lor ojos (îl găsiți mai jos) și copiii din acest fundamental film despre alienare & going completely berserk.

An: 2022

Tutto bene?

Pros: Aici (text) și dedesubt (o giumbușlucărie muzicală)

 

Cons: Really? I love Gigi!

An: 2023

X-quisite: de la genericul de început la cel de final. 

An: 2023

Film-dialog meta, uber & bolt pe tema căruia am înfășurat niște gânduri pe un mosor. Motor!

An: 2023

Pros: Hafsia Herzi, Hafsia Herzi, Hafsia Herzi, titulara rolului principal. Și povestea: excepțional spusă și ținută în frâu de o regizoare, Iris Kaltenbäck, aflată la primul ei film. O maturitate ce realmente m-a descumpănit. 

Cons: Glumiți?

An: 2022

Mister :)

I-am spus lui Andrei B. că-l voi cita, iată, îl citez. In extenso.

«(Trenque Lauquen) e un fel de Twin Peaks de Argentina (Trenque Lauquen e o suburbie din Buenos Aires care, în traducere din limba mapuche, înseamnă “lacul rotund”). E un obiect prețios pentru orice iubitor de film care a trecut prin cinema de la nașterea sa din aparatul fraților Lumière până la post-modernismul lui Tarantino, pentru că apetitul genului acesta de film de a șterge toată tabla, a-și aroga idiosincrazii de pionier și a rescrie totul după bunul plac, ca și cum doar Méliès mai pornește camera în afară de tine, este esența cinefiliei. Și e o esență, părerea mea, uitată, așa că s-o redescoperi îți aduce bucurie și te face să speri la un viitor plăcut.

E un mister în formă de păpuși rusești în care e loc de ficțiune ce devine meta odată ce personajele se auto-proiectează în povestea din poveste, dar și de supranatural. Ne aflăm cot la cot cu Apichatpong Weerasethakul, cu o narațiune mai solidă în spate, dar același spirit ludic. Printr-una din multele idiosincrazii, Citarella refuză să-și înfrumusețeze cadrele și filmează cu lumină naturală (sau cel puțin așa mi s-a părut mie) și pe vreme mai degrabă posacă. Am luat-o ca pe un omagiu adus naturalismului, cu lipsa lui de vino-ncoa’ pentru cineaștii tradiționali (alții mai mult ca sigur ar fi crescut saturația culorilor, ar fi filmat mai mult la “ora magică” etc).

Joaca are loc și cu amestecul de genuri, țopăind prin love story, mister, dar mereu întorcându-se la melodramă – care pare să fie genul de bază al cinematografului, mă tot gândesc, nu ? Că prea mulți din cineaștii mari l-au abordat (Dreyer, Hitchcock, Sirk, Ray, Almodóvar, Lynch and counting) și prea puțini dintre toți care l-au abordat l-au și executat bine. Or joaca te face să te simți ca un copil (chit că în cazul de față trebuie deja să-ți cunoști playground-ul), si ce compliment mai bun poți face cinema-ului decât că te mai poate face să te simți ca un copil?»

An: 2023

Un film pe care nu-l poți separa de melodia în jurul căreia este, de fapt, construit.

An: 2023

Am încercat să (sur)prind câteva idei aici. 

An: 2023

Anul ăsta francezii au avut ceva de împărțit cu The Beast in the Jungle, nuvela lui Henry James: au adaptat-o foarte liber în două producții atât de diferite încât e un spectacol în sine să le găsești (puținele) puncte comune. Prima (regizor Patric Chiha) păstrează titlul ca atare, strict revendicativ, și - plasată fiind într-un club de noapte de tip hangar - ia forma unei cronici-mărturie a evoluției muzicii disco și tehno. Boring!

A doua, lansată la Veneția, este un spectacol de adaptare în sine: costume, design, imagine, scenariu & muzică. 

An: 2023

Hipnotic, straniu și meditativ. Jauja la un alt nivel și la fel ca acolo, trecerea de la un mediu la altul, dintr-o stare în alta, dintr-un spațiu în altul și mai ales trecerea prin timp sunt filigranate în registru senzorial: simți diferența, nu simți șocul. 

Și-acum, gata, over & out!

P.S: Cadou de an nou: am grupat câteva din piesele din filmele astea într-un playlist pe spotify. Enjoy!