Cel mai puțin șlefuit film făcut de Kelly Reichardt. Nondramatic (doi tipi insipizi, cândva prieteni foarte apropiați, decid să plece în camping în sălbăticie, un weekend; iau și-un câine după ei). Alură de documentar tras cu o cameră neinvazivă. Muscă pe perete. Înăuntrul habitaclului. Ce intră în raza ei de acoperire e bun intrat. Ce rămâne pe dinafară sau se întrevede parțial, idem. Poate fiindcă Peter Sillen, directorul de imagine, și-a făcut mâna în principal ca documentarist.
Propriu-zis, nimic nu se întâmplă în Old Joy. Zero tensiune dramatică. Liniștea, înțeleasă ca absența zgomotului, este cel mai pregnant element. Pus în valoare în diferite feluri. Spațiul sonor dintre conversații este mai important decât conversațiile în sine. Also, spațiul dintre două reprize de radio. „E tot mai complicat să găsești adevărata liniște”, spune un personaj.
Totuși, mai fiecare scenă este înțesată cu semnificații în tonalități subtile. Sentimentul unei difuze și ireversibile pierderi străbate filmul, curent subteran perfect integrat în elementul său. Ar putea fi pierderea vechiului mod de conexiune umană, pierderea implicării reale, nesimulate, nemediate transgresiv de diverse interfețe. De asemenea, ar putea fi vorba de îmbătrânire pur și simplu, de schimbarea priorităților sau de imposibilitatea de le fixa. Ciocnirea sau întâlnirea cu lucrurile, things in life, lasă urme.
Elegiac, intimist și neafectat, Old Joy în direcția asta bate, iar rezoluția pe care o propune nu invită la entuziasm tălâmb. Dimpotrivă. Sorrow is nothing but worn out joy. Sfârșitul dulce-amar al unei prietenii cu dată de expirare amânată magic.