Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

duminică, 28 aprilie 2013

Ora exactă (XXXIII)

Screenshot from Kansas City Confidential (dir. Phil Karlson/1952)

Vintage noir, nicotinizat şi atmosferic, cu siguranţă nu la fel de cunoscut ca In A Lonely Place sau Born To Kill, dar cu siguranţă cel puţin la fel de bun. Plus o distribuţie de baddies care dă fiori şi azi: Jack Elam, Lee Van Cleef şi Neville Brand. Take my words for granted!

sâmbătă, 27 aprilie 2013

Magul Tornatore s-a întors!

Unul dintre regizorii italieni foarte dragi şi apropiat retinei, respectiv inimii subsemnatului - Giuseppe Tornatore - are un nou film: La migliore offerta (The Best Offer). A fost lansat în Italia la începutul anului, a fost proiectat la Berlin, dar nu în competiţie, rulează deja în sălile din Germania şi Portugalia (eu l-am prins în Festa do Cinema Italiano), nu ştiu însă dacă sau când va ajunge pe la noi. Vă arăt mai jos trailerul şi ne revedem după... Cu o surpriză!



Surpriza e că am ales să amân niţel publicarea review-ului, vorbindu-vă despre alt film al maestrului, unul mai vechi pe care cred că-l ştiţi deja, La leggenda del pianista sull'oceano (aka The Legend of 1900) unde, la fel ca în The Best Offer, a lucrat cu o distribuţie internaţională (english oriented).

În România, a fost difuzat de televiziuni (eu l-am văzut prima oară pe ProTv) cu titlul Legenda lui 1900 (traducere după varianta americană, I guess). Dacă nu ai habar cine e regizorul, titlul nu ţi-e de nici un folos. Fie te bagă în ceaţă şi îl laşi baltă, fie îţi stârneşte curiozitatea (ce s-o fi întâmplat în anul ăla?) şi îl vezi. Aşa afli că, înainte de a fi un an, 1900 e numele unui pianist (!) cu o istorie personală fabuloasă. Şi aflând asta, dai nas în nas cu un film doldora de emoţie şi (realism) magic, un film în care, preluând o formulă din fotbal, Tornatore finalizează aproape fiecare secvenţă printr-o „braziliană”. Iar cornerele le execută mereu la prima bară, execuţiile fiind realmente epustuflante.

O să-mi reazem, aşadar, intervenţia (mai mult sau mai puţin chirurgicală) pe două secvenţe feerice.

Prima Ocean în urgie, valuri sălbatice izbind fără milă The Virginian, transatlanticul de lux pe care 1900 (Tim Roth) performează, pasageri panicaţi, mobilier în derivă, ce să mai?, tot tacâmul imagistic aferent unei cine-furtuni pe mare. Un singur om nu se pierde cu firea. E în sala de bal, alături de Max (Pruit Taylor Vince), cel mai bun prieten al său, căruia îi oferă un fel de recital privat. Mai mult decât atât, sesizând teama crescândă a companionului său, plusează şi desface piedicile pianului, clipă din care instrumentul începe să valseze pe podeaua străluminată de fulgere, balansându-se în contratimp cu vaporul asaltat de furia talazului. Practic, o scenă de balet cu un pian... prim solist ce se termină apoteotic cu un gag demn de comediile mute ale anilor 30.



A doua: duelul întru virtuozitate dintre 1900 şi Jelly Roll Morton (Clarence Williams III), personaj real, considerat unul din Decebalii şi Traianii jazzului (piano blues-ului, mai exact). Morton vine pe vas ca un star. E arogant, are un aer aristocratic şi sfidător, pare un Goliat în armura invincibilă. Bine, noi putem intui nişte lucruri, pentru că Tornatore reliefează antitetic diferenţele dintre cei doi. De-asta ziceam, la început, de cornere executate la prima bară, adică acolo unde de cele mai multe ori şi pentru cei mai mulţi e dead end. Nu şi pentru Tornatore. Iată şi de ce!

Înainte de începerea „turnirului”, fudulul Morton aşază meticulos, pe marginea pianului, o ţigară pe jumătate arsă. Începe să cânte, ragtime, ţigara îşi vede de ale ei, se fumează singură, scrumul se tot adună... La sfârşitul acestei reprezentaţii extraordinare, ce pare din altă lume, scrumul e tot acolo, întreg, parte din trupul emaciat al ţigării. „Ai fi spus că n-a vrut să cadă ca să nu facă zgomot”, zice Baricco în carte. O ridică tacticos, se duce la bar şi o stinge ostentativ într-un pahar cu whisky! Când îi vine lui rândul, 1900 pune în aceeaşi poziţie o ţigară neaprinsă, iar la finalul recitalului, unul foarte scurt, care buimăceşte literalmente asistenţa, ia ţigara, atinge cu ea una din corzile pianului şi ţigara ia foc. O sinteză în imagini a acestui moment de cinema pur, vibrant și infuzat cu suflet, găsiţi în cele ce urmează.






Apropo de rivalităţi (neficţionalizate) în muzică: Sviatoslav Richter, pianistul exponenţial al celei de-a două jumătăţi a secolului trecut, a refuzat să mai facă o înregistrare similară după ce a ascultat Variaţiunile Goldberg în interpretarea lui Glenn Gould. Gould nu este doar singurul omolog care l-a complexat pe Richter, ci şi pianistul cu cele mai iuţi degete din istorie. Una dintre cele mai profunde observaţii muzicale făcute de el de-a lungul vremii rămâne comparaţia între tăcerile din muzica germanică şi cea franțuzească: în vreme ce în prima tăcerea e organică, în cealaltă e doar ornamentală. Nu ştiu dacă din cauza asta era şi pianistul preferat al lui... Hannibal Lecter.

vineri, 26 aprilie 2013

Juxtapuneri (XXIV) [Ochiul stâng al crocodilului]


Screenshot from The Thin Red Line (dir. Terrence Malick/1998)

Screenshot from Tabu (dir. Miguel Gomes/2012)

„Alexandru se află, din nou, înaintea unei hotărâri cu urmări incalculabile. Aflând că există o femeie care prezice fără greş viitorul, o cheamă ca să-l înveţe meşteşugul ei. Femeia îi spune că trebuie să aprindă un foc mare, apoi să citească viitorul în fumul care se înalţă, ca într-o carte. Îl pune însă pe cuceritor în gardă: cât timp va scruta fumul, nu trebuie cu nici un chip să se gândească la ochiul stâng al unui crocodil. La ochiul drept, treacă-meargă, dar în nici un caz la cel stâng.

Alexandru a renunţat să afle viitorul. De ce? Pentru că, în clipa când ţi se impune să nu te gândeşti la un lucru, te vei gândi doar la el, obsesiv. Interdicţia devine obligaţie. Nu poţi să nu te gândeşti la el, la ochiul stâng al crocodilului. Ochiul jivinei a pus stăpânire pe memoria ta”.

Am găsit pilda de mai sus în Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi, volum ce grupează discuţiile pe teme livreşti purtate de Jean-Claude Carrière şi Umberto Eco (a apărut la Humanitas, în 2010) şi prima imagine care mi-a venit în minte a fost cea din filmul lui Malick. Mnemotehnică bizar-sentimentală sau poate un pic mai mult de-atât, fiindcă eroii din The Thin Red Line, războinici la fel ca Alexandru, sunt interesaţi în mod direct de viitor şi de soarta bătăliilor în care sunt implicaţi (cu sau fără voia lor). Adaugăţi şi celebra replică „You're Greek, aren't you, Captain? Do you ever read Homer?” urlată prin megafon de personajul lui Nick Nolte şi aveţi tunelul anamnetic ce m-a proiectat într-un univers cinematografic congener. Şi totul pornind de la un text descoperit accidental...

În screenshot-ul luat din Tabu tot ochiul drept ne este arătat. Vedem contururile exoftalmice ale pleoapelor ochiului stâng, fireşte, însă privirea cade pe sticlosul şi imensul ochi drept, deschis într-o nemişcată pândă. Imaginea a generat un fenomen invers celui dintâi: filmul lui Gomes, văzut anul trecut, la multă vreme după ce terminasem lectura, m-a trimis îndărăt la carte. Un şir de întâmplări norocoase la originea şi, totodată, capătul căruia nu se află viitorul, nici măcar curcubeul, ci hazardul. Juxtapuneri, aşadar, dar şi Cvasimilitudini, de ce nu?

P.S.: Jean-Claude Carrière, cărturar complet şi erudit, a scris pe lângă romane şi piese de teatru, peste 130 de scenarii, inclusiv pentru filme de televiziune. Celor mai mulţi dintre voi ar trebui să vă fie ccunoscut îndeosebi pentru colaborările cu Luis Buñuel (Le charme discret de la bourgeoisie, Le journal d'une femme de chambre, Belle de jour), chit că a lucrat cu o sumedenie de alţi mari regizori, între care Deray, Brialy, Rappeneau, Forman, Malle, Schlondorff, Wajda, Oshima, Godard şi, last but not least, Jonathan Glazer (la inimitabilul şi inubliabilul Birth).

marți, 23 aprilie 2013

Cvasimilitudini (LVI): ediţie (foarte) specială (courtesy of MC)

Îmi scrie un globe-trotter aflat momentan prin China:

„Uite ca spre finalul calatoriei mele in China am mai trait un flashback cinefil & e tot unul dintre preferatii tai. Sunt intr-un hostel pe malul lacului Lugu in jurul caruia traieste o comunitate, Mosuo, zice-se ultima (e mai precaut sa spun printre ultimele, indiferent ce zice ghidul turistic) comunitate matriarhala din lume. (...) Am comandat un double espresso & e prima data de cand comand eu un double espresso cand imi vine «in two separate cups». Moment in care Jarmusch s-a trezit brusc din somn cu sughituri. :))”

Mi-a trimis şi o fotografie edificatoare. Iat-o:


Aşa stând lucrurile şi ceştile, nu-mi rămâne decât să public mai jos imaginea-pandant din film (una dintre ele):

Screenshot from The Limits of Control (dir. Jim Jarmusch/2009)

duminică, 21 aprilie 2013

Q6

A început să cocheteze cu filmul, în 1936. Avea 21 de ani. Personaje invizibile, minuscule, unele nici măcar trecute pe generic. La nici un an distanţă, a avut norocul să fie remarcat în The Plainsman, de legendarul Cecil B. DeMille, care l-a distribuit apoi în încă două filme. Actorul avea să-i mulţumească în felul său, devenindu-i ginere. A trăit cu Katherine 28 de ani şi au avut 5 copii. Până în 2001, anul morţii sale, avea să mai facă 5 (cu alte două soţii)!

sâmbătă, 20 aprilie 2013

Love Building: o comedie decentă despre tinichigerie sentimentală

Ionuţ Mareş, unul din puţinii cinefili care scriu avizat despre cinema, având şi condei şi o solidă cultură cinematografică, îmi face onoarea de a contribui cu un special guest post dedicat filmului Love Building, debutul Iuliei Rugină în lungmetraj, prezentat aseară publicului bucureştean - în avanpremieră - în cadrul B-EST IFF (15-21 aprilie), festival care în ciuda a tot soiul de vicisitudini se încăpăţânează să rămână pe poziţii. Cum eu nu am reuşit să ajung la eveniment, l-am rugat să scrie o recenzie-follow up la interviul pe care mi l-a acordat (cu deosebită amabilitate, o mai spun o dată) autoarea filmului. Ah, era să uit un detaliu important: Ionuţ este şi colaborator al blogului Marele Ecran.

joi, 18 aprilie 2013

Cannes 66: pronosticurile mele vs. selecţia oficială

UPDATE (26 aprilie, ora 17:00)

Competiţia oficială a fost completată cu Only Lovers Left Alive, cel mai recent film semnat Jim Jarmusch, pe prezenţa căruia mizasem şi eu la momentul avansării pronosticurilor. Drept urmare, rata de succes a subsemnatului în materie de previziuni a ajuns aproape la 50% (în raport cu lista iniţială, repet)!


************************************************************

Organizatorii Festivalului de la Cannes au pus azi capăt zvonurilor şi speculaţiilor pe marginea pretendenţilor la Palme d'Or, anunţând filmele selectate pentru competiţie şi pentru Un certain regard. Dacă în ce priveşte deschiderea şi închiderea, alegerile erau cunoscute de ceva vreme (The Great Gatsby de. Baz Luhrmann, respectiv Zulu de Jérôme Salle, 1h45 each), de azi s-a isprăvit cu toate celelalte enigmele. Într-un post scris în urmă cu o lună şi jumătate am încercat să indic/ghicesc/anticipez filmele care vor concura pentru laurii anului 2013. Am avansat atunci 15 titluri, dintre care pe lista finală am regăsit cele 6 de mai jos:


Only God Forgives (dir. Nicolas Winding Refn
Le bleu est une couleur chaude [alternate name: La Vie D’Adele] (dir. Abdellatif Kechiche)
Lowlife [alternate name: The Immigrant] (dir. James Gray)
Jimmy P. [alternate name: Un Indien des plaines] (dir. Arnaud Desplechin) 
Venus in Fur/La Venus a la Fourrure (dir. Roman Polanski)
Michael Kohlhaas (dir. Arnaud des Pallières)

Un procent decent, raportat atât la lista finală, cât şi la lista iniţială de pronosticuri în care apărea şi The Bling Ring al Sofiei Coppola, film pe care selecţionerii l-au luat totuşi în calcul, dar numai pentru a fi proiectat în deschiderea Un certain regard (unde preşedinte al juriului este Thomas Vinterberg).

Iată şi celelalte 13 filme din competţie:
  • Borgman (dir. Alex van Warmerdam)
  • La Grande Bellezza (dir. Paolo Sorrentino)
  • Behind the Candelabra (dir. Steven Soderbergh)
  • Nebraska (dir. Alexander Payne)
  • Jeune & Jolie (dir. Francois Ozon)
  • Wara No Tate (dir. Takashi Miike)
  • Soshite Chichi Ni Naru (dir. Hirokazu Koreeda)
  • Tian Zhu Ding (dir. Zhangke Jia)
  • Grisgris (dir. Mahamat-Saleh Haroun)
  • Le Passé (dir. Asghar Farhadi)
  • Heli (dir. Amat Escalante)
  • Inside Llewyn Davis (dir. Joel & Ethan Coen)
  • Un Chateau en Italie (dir. Valeria Bruni-Tedeschi)
Preşedintele juriului e  Steven Spielberg şi, chiar dacă nu decide de capul lui, mă aştept la un câştigător de gradul III, gen Heli, Grisgris sau Michael Kohlhaas. Indiferent, însă, de calculele juraţilor şi favoriţii publicului sau al criticilor, pronosticul meu pentru actualul Palme d'Or e unul singur: Only God Forgives (dir. Nicholas Winding Refn).

 

Ce mai trebuie musai remarcat e ostentativa lăsare pe dinafară a lui Lars von Trier (de departe, bomba actualei ediţii). Ok, fusese declarat persona non grata pentru declaraţii aberante, dar Nymphomaniac se putea reprezenta şi singur, iar ca interfaţă pe covorul roşu erau actorii. Mă rog, nu plâng eu de mila danezului guraliv, „decât” îi consemnam absenţa (pentru mine surprinzătoare, cum surprinzătoare e prezenţa duetului Coen care-şi programase premiera anterior începerii festivalului).

În rest, la o privire sumară peste şi la reputaţia celor aleşi, e destul de limpede că selecţia e mai mult decât echilibrată şi destul de glam-provocatoare. Cu excepţia Americii de Sud şi a Australiei, celelalte continente şi şcoli de cinema cu tradiţie sunt reprezentate la vârf (şi paritar, ar comenta răutăcioşii), cu un plus de răsfăţ pentru regizorii francofoni. Cât despre noi, putem sta liniştiţi pe locurile noastre: spre deosebire de Berlin, la Cannes nu vom mai fi invitaţi să susţinem pe cineva (sau ceva). În afară de Tudor-Cristian Jurgiu care a prins selecţia Cinéfondation cu Acvariul, nimic altceva la orizont!

Other highlights

* Special Screenings

Otdat Konci (dir. Taisia Igumentseva) 
Seduced and Abandoned (dir. James Toback) 
Weekend of a Champion (dir. Roman Polanski)
Stop the Pounding Heart (dir. Robero Minervini) 
Muhammad Ali’s Greatest Fight (dir. Stephen Frears)

* Midnight Screenings

Blind Detective (dir. Johnnie To) 
Monsoon Shootout (dir. Amit Kumar) 

* Out of Competition

Blood Ties (dir. Guillaume Canet) 
All is Lost (dir. J.C Chandor)

* Homage to Jerry Lewis: Max Rose (dir. Daniel Noah)
* Tribute to India: Bombay Talkies (dir. Anurag Kashyap, Dibakar Banerjee, Zoya Akhtar, Karan Johar)

miercuri, 17 aprilie 2013

Iulia Rugină: „Love Building e un film de la care sper să se plece cu un zâmbet pe buze (amar sau nu, zâmbet sa fie)”

Vineri, 19 aprilie, de la ora 19:00, la Studio, aveţi ocazia, deocamdată singura, de a putea urmări un nou film românesc: Love Building. Practic vorbim de o avanpremieră inserată în competiţia B-EST IFF, un fel de easter egg pentru cinefilii locului, că tot suntem în sezon pascal. Scris şi regizat de Iulia Rugină, Love Building îmseamnă practic debutul ei în lungmetraj, unul care s-a cam lăsat aşteptat întrucât survine la 7 ani de la absolvirea UNATC. E drept că în toţi aceşti ani, Iulia n-a stat degeaba şi a lucrat la mai multe scurtmetraje, dar trebuia să vină şi momentul pasului decisiv (altfel de ce s-ar mai fi apucat?!). Şi momentul a venit anul trecut! Despre toate acestea şi mai ales despre filmul în sine am vorbit cu Iulia în interviul pe care a avut amabilitatea să mi-l acorde cu atât mai mult cu cât în zilele astea timpul n-a prea dat-o afară din casă sau de la montaj... Totuşi, a găsit acel bob zăbavă pentru a-mi răspunde. Şi a făcut-o sincer, fără fasoane şi într-o impecabilă limbă română. Îi mulţumesc!

(credit foto: Toma Lapteş)

Stări şi etape

Cinesseur: Vorba unui film, I know what you did last summer: ai lucrat la primul tău lungmetraj. După 6 scurtmetraje, iată că a venit şi vremea să intri în rândul lumii. Ca să folosesc alt titlu, dar al unei melodii de data asta, what took you so long
Iulia Rugină: Au fost mai mult de 6 scurtmetraje, deci it took me longer than you think :)  E clar că nu e simplu să faci film în România, asta îţi poate spune oricine la început de carieră. Şi cred că oricine în general. În cazul meu, cred că a fost o combinaţie de ghinion, conjunctură nepotrivită, beţe în roate şi alte nedreptăţi. Dar cred că e important să nu laşi să te dărâme oamenii mici din jur. Oricât de mult ţi-ar lua.
Cinesseur: Ai început în 2006, cu un scurtmetraj foarte percutant, Vineri în jur de 11. În 2012, ai închis paranteza cu Sink şi ai trecut la un nivel superior. Cum ai descrie aceşti 6 ani din perspectiva asta? Cum a fost trecerea de la o etapă la alta?  
Iulia Rugină: Cred că filmele pe care le-am făcut sunt foarte diferite între ele. Şi cred că asta e firesc pentru că fiecare dintre ele conţine încărcătura emoţională a perioadei în care au fost făcute. Nu le-am privit ca etape de evoluţie, deşi probabil că au fost. Am terminat facultatea în 2006 după ce regizasem 4 scurtmetraje, am revenit în UNATC, la master, în 2010, unde am putut să filmăm, în sfârşit, un mediu-metraj cu care şi pentru care ne luptasem mult, Captivi de Crăciun.

marți, 16 aprilie 2013

„Umbre mişcătoare...” (II)

Screencapture from Laurence Anyways (dir. Xavier Dolan/2012)

Dintr-un subiect ca ăsta (relaţia unui transsexual cu iubirea vieţii sale, dar şi cu lumea care-l cam respinge), Almodóvar ar fi scos un film agreabil, chiar şi telenovelizându-l în binecunoscutu-i stil! Dolan, în schimb, preferă o abordare serioasă, gravă, că doar subiectul îl obligă, nu?, mizând pe efectul de empatie generat de intoleranţă şi inadaptare. Mai mult, încercând să evite telenovela sfârşeşte fix în poncifele genului, rateu cu atât mai dureros cu cât se întinde pe durata a aproape 3 ceasuri!

Ca să nu o lungesc şi eu: în ciuda unor momente de cinema curat, precum secvenţa din care am extars imaginea ataşată, Laurence Anyways e un film pletoric, previzibil şi de un patetism agabaritic similar producţiilor „cu mesaj” de pe Hallmark (sau cum se mai numeşte acum respectivul canal).

luni, 15 aprilie 2013

Brandon Cronenberg (fiul lui...) despre Antiviral (filmul său)



Dacă l-aţi văzut şi nu aţi înţeles nimic din debutul în lungmetraj al unui fiu cu un tată celebru în aceeaşi branşă, nu-i bai, vă explică autorul (în două minute). Între noi fie vorba, nici nu-i mare lucru de înţeles, chestiunea fiind tranşabilă simplu: accepţi sau nu accepţi bazaconia! Pardon, discursul filmic, convenţia, schema narativă... Funcţie de acest vizavi cu artistul şi munca sa, Antiviral poate fi ori un film ultragenial cu două-trei forcinguri la care hipsterii vor jubila, ori o mizerie absolută, un fastidios exerciţiu oedipian de declarare a independenţei. Pentru cei fals sofisticaţi (ei îşi zic snobi elitişti) ar putea fi şi una şi alta. Bine, ăştia au şi un anume tip de solemnitate când debitează diverse sentinţe, dar şi o latură care-i face nostimi: îşi îmbogăţesc lexicul cu barbarisme găsite prin textele celor pe care obişnuiesc să-i înjure (fiind ei şi mari caractere, desigur)! Gata, am divagat.

Dacă v-am convins sau nu să-l vedeţi (sau să-i mai daţi o şansă), nu mă interesează. Totuşi, ocazia există, Antiviral fiind inclus în secţiunea cu nume berlinez - Panorama - a unui festival (B-EST-IFF) care tocmai a început azi, la Bucureşti.

sâmbătă, 13 aprilie 2013

Fă-te frate cu ţiganul nu doar până-ţi sapă... Şanţul!


Despre Adrian Silişteanu am putea spune că e directorul de imagine preferat al celuilalt Adrian. Sitaru, mai precis! Au lucrat împreună la vreo şase proiecte, incluzând aici şi recent lansatul Domestic. Bine, Silişteanu a colaborat şi cu Purcărete, la filmul acela care cu greu poate fi numit film, Undeva la Palilula, dar asta-i altă poveste, cel puţin din punctul meu de vedere.

Mai nou, despre Adrian Silişteanu putem spune că e (şi) regizor. Debutul său (deocamdată cu un scurtmetraj) se numeşte Şanţul şi înseamnă un percutant studiu de caz în cheie antropologică pe tema relaţiei soţ-soţie (în primă fază) şi apoi, la un alt nivel, a relaţiilor dintre români şi ţigani, surprinse exact acolo unde majoritatea focus-grupurilor sau proiectelor finanţate de UE nu reuşesc (sau nu vor) să ajungă: la firul ierbii, la sat, în leagănul prejudecăţilor ce continuă să stabilească, simbolic sau formal, ierarhii sociale! 


Evident, cine nu vrea să vadă liniile de demarcaţie nu le vede şi pace, dar oricât de mult s-ar râde, iar Şanţul îţi dă motive de amuzament, fiindcă scenariul e ofertant în această privinţă, ele, liniile acelea, tot acolo rămân. Şi dacă tot am adus vorba, trebuie să spun că scenariul e impecabil, în fapt o mică bijuterie literară care articulează perfect trama şi personajele într-un angrenaj ce poate funcţiona oricând independent, ca proză scurtă. Autoarea, Claudia Silişteanu, soţia regizorului, are ştiinţa de a capta esenţialul şi de a aduce la suprafaţă subtilităţile unui fapt divers, cadenţa şi umorul scriiturii aducându-mi aminte de stilul unor Băieşu, Neagu sau D.R. Popescu!


Care-i faptul divers, deci? Unul banal, cum îi stă bine oricărui fapt divers: un bărbat, ardelean după vorbă, trebuie să sape un şanţ între gard şi drum. Ordin de la primărie. Problema e că n-are nici un fel de chef să execute ordinul, gândurile stându-i mai mult la butoiul cu must din care ar tot bea dacă nevastă-sa ar pleca mai repede la biserică!

Într-un târziu, mai mult de gura ei decât de frica amenzii, se-apucă de lucru. Vorba vine, fiindcă nu ratează nici o ocazie de a sta la taclale cu cei care trec pe uliţă, printre care şi un ţigan, unul tânăr, cu familie, pe care îl şi tocmeşte, în cele din urmă, să-i sape şanţul. Evident, nu pe băutură, cum ne-am aştepta, căci miza e un pic mai înaltă. Evident, băutura va parafa înţelegerea celor doi bărbaţi, dar va fi pricină de sfadă în familia lui Vasile...

Repet, se râde mult, dialogurile dintre Vasile şi Lucreţia sau monologurile înciudate ale lui Vasile (Adrian Titieni, cu o prestaţie fabuloasă!) fiind spumoase şi pline de sudalme cu efect ilariant. Numai că dincolo de cofrajul comediei, care aici nu-i deloc o formă de a face haz de necaz, se iţeşte realitatea. A face sau nu a face abstracţie de ea şi semnificaţiile ei rămâne, în cele din urmă, opţiunea fiecăruia!

Poate ar fi trebuit să încep cu asta, dar din moment ce aţi citit până aici, e ca şi cum aţi fi aflat din primele rânduri: Şanţul tocmai a primit premiul publicului pentru film românesc, la NexT. Pe bună dreptate, aş zice. Felicitări!

vineri, 12 aprilie 2013

Curfew: hipnoză la toate nivelurile


Shawn Christensen este unul din cei câţiva boy wonder din zona indie cărora marile studiouri le caută în coarne atrăgându-i în diverse proiecte cu alură de onorabilitate. În cazul de faţă, exemplul este Abduction (2011), un thriller teoretic mişto, în realitate mediocru, fără nume mari, dar regizat de un fost nume mare, cândva un rebel cu pedigree, John Singleton. Contribuţia lui Christensen la acest film e scenariul, iar scenariul e piatra de moară care trage întreg ansamblul la fundul lacului (cu clişee). Nici Enter Nowhere nu-i mai breaz, dar e o idee mai vioi şi infinit mai ieftin (500.000 USD faţă de 32 de milioane cheltuite de Lionsgate cu Abduction). 

Când nu scrie, deşi scrie mai tot timpul, Christensen e prin turnee cu trupa sa indie rock - Stellastarr* - talent sau calitate care îi asigură cel puţin jumătate din coloanele sonore. Când nu e prin turnee, face scurtmetraje şi joacă în ele (sau în altele). Aţi dedus de-aici, fiindcă deliberat i-am creionat portretul în maniera asta, că omul e talentat şi polivalent. CV-ul său de regizor include deocamdată trei scurtmetraje: Walter King (2006), Brink (2010) şi Curfew (2012). Toate apreciate la superlativ şi premiate te miri pe unde, însă dintre toate, cel mai acoperit de lauri şi nu orice fel de lauri este Curfew: Oscar, în 2013, la categoria best live action short.

Acuma să nu vă gândiţi că action înseamnă ce aţi fost obişnuiţi să vedeţi prin filmele cu „eroii copilăriei” (cei trei S sau JCVD)! De fapt, cusurgiii ar putea spune că în Curfew nu e nici un fel de acţiune, ba din contră! Şi totuşi, filmul ăsta, spre deosebire de altele, nu a fost premiat pe pile sau ochi frumoşi... Le-am văzut şi pe celelalte 4 nominalizate şi singurul care ar fi putut emite pretenţii era belgianul Dood van een Schaduw (dir. Tom Van Avermaet & Ellen De Waele). 


Povestea de aici (spusă în mai puţin de 19 minute) e pe cât de simplă, pe atât de tuşantă: reconcilierea unui pierde-vară traversat de puseuri sinucigaşe (Richie, Christensen himself) cu sora sa şi cu fetiţa acesteia (de care trebuie să aibă grijă câteva ore). Nu se întâmplă mare lucru, deşi te-aştepţi, pentru că aşteptarea este indusă din felul în care este prezentat/introdus personajul: într-o cadă plină cu apă şi sângele şiroind din venele proaspăt (re)deschise! Cu toate acestea, lucrurile sunt duse în altă direcţie, spre un character study hipnotic, amintind de The Big Lebowski (scena de la bowling, structura de rezistenţă a filmului) şi Drive (soundtrack-ul şi exterioarele urban-nocturne). Un magistral tur de forţă din toate punctele de vedere pe care aveţi ocazia să-l vedeţi vineri, 12 aprilie, de la 19.15, în secţiunea Oscars Night a Festivalului NexT. O concluzie, pentru cine vrea neapărat să existe una, ar fi că lui Shawn Christensen îi prieşte mai mult genul scurt, însă eu o să-l aştept să confirme şi la seniori!



Şi o melodie care să vă legene week-end-ul, desprinsă din coloana sonoră a acestei mici bijuterii! Eu sunt atât de flambat, încât mi-am meşterit ton de apel din piesa asta. Aşa că dacă auziţi pe undeva soneria asta, that's mine :))

marți, 9 aprilie 2013

Los amantes del circulo polar: destinul ca palindrom

Nu la fel de celebru precum l'enfant terrible al cinema-ului spaniol contemporan, l-am numit pe Alejandro Amenábar, dar cu o amprentă stilistică extrem de personală, Julio Medem a fost ani buni critic, scenarist şi asistent de regie. După şapte scurtmetraje întinse pe durata a 18 ani, a venit şi debutul, Vacas (1992), un film de epocă deghizat în comedie suprarealistă, aplaudat şi luat în balon în egală măsură. Au urmat, în tumultuoşii ani '90, premii şi prezenţe la festivaluri cu trei pelicule: La ardilla roja (1993), Tierra (1996) şi sofisticatul Los amantes del circulo polar (1998). Acesta din urmă i-a confirmat statutul de cineast iconoclast, ghidat de idei şi reguli proprii, dar Lucía y el sexo (2001), veritabil manifest existenţialist-erotic şi probabil cel mai cunoscut film al său, i-a cimentat acest statut. 

Los amantes del circulo polar înseamnă prelucrarea şi rafinarea a două din trademark-urile care definesc stilul de scriitură Medem: simetria şi meta-naraţiunea. Filmul este o poveste de dragoste dincolo de timp şi spaţiu, filigranată într-un triptic palindromic care, asemeni prenumelor protagoniştilor, Ana şi Otto, nu-şi pierde înţelesul indiferent de unde e privit. Totul este permis, dar nimic nu este întâmplător sau gratuit aşezat în această geometrie cosmologică a coincidenţelor, comparabilă, poate, cu  Şotronul cortazarian.

Ana şi Otto: binom indestructibil. Fiecare e pentru celălalt stea polară, centru al universului, raţiune supremă de a exista. Odată despărţiţi de contexte potrivnice sau decizii exterioare lor, fiecare porneşte, precum magii odinioară, în căutarea celui înstrăinat, fiindcă celălalt e întruparea sensului unificator. Nici un obstacol nu poate fi de netrecut. Perioadele în care nu-şi stau alături sunt stranii interludii prin care timpul se strecoară mai greu ca o cămilă prin urechile acului (ar trebui să ştiţi parabola, nu insist!). Busola indică nordul, destinul se cere urmat. Cap compas. Stea polară. Cerc polar. Şi pupila, expresie ultimă a cercului în care totul se închide. 


Ana şi Otto. Otto şi Ana. Legaţi unul de altul aidoma îndrăgostiţilor rătăcitori şi muţi din Dolls, liricul film al lui Takeshi Kitano, înrudit tematic şi stilistic cu acest Los amantes..., care va deveni apoi sursă explicită de inspiraţie pentru somptuosul şi sinuosul Mr. Nobody (2009) al lui Jaco Van Dormael!

Sună simplu, dar prefer să sune aşa, chiar dacă sumedenia de niveluri de lectură invită sau predispune la o altă sumedenie de interpretări, care de care mai pretenţioase: filmul lui Medem este un poem în imagini. Veţi remarca ata abia la final, fiindcă până atunci veţi fi copleşiţi de povestea care prinde viaţă şi de viaţa care devine poveste sub ochii voştri. Atenţie, însă: viaţa - şi mă voi folosi de vorbele scriitorului guatemalez Augusto Monterroso - „nu e un eseu, deşi încercăm multe; nu e o povestire, deşi inventăm multe; nu e un poem, deşi visăm multe. Eseul povestirii poemului vieţii este o mişcare perpetuă; adică, o mişcare perpetuă.” Adică exact esenţa acestui film.

P.S.: Nu ştiu dacă ştiaţi, dar în limba spaniolă, trecând peste palindromurile născocite de Cortazar, palindromul palindromurilor e socotit a fi acesta: Somos seres sosos, Ada; sosos seres somos” (Suntem finite serbede, Ada; serbede finite suntem). Noroc cu astfel de filme care ne mai înobilează!

(Text-crochiu scris pentru secţiunea de film a Zilelelor Culturii Spaniole, un foarte ambiţios proiect cultural organizat în perioada 8-13 aprilie, de nişte buni prieteni din Timişoara. În cadrul acestuia proiectează şi filme. Anul acesta sunt trei: Los amantes del circulo polar, [Rec] şi Las 13 rosas.)

luni, 8 aprilie 2013

Director cameos in films of others (VI)


Oliver Stone în Torrente 3: El protector (dir. Santiago Segura/2005)

Nu-i vorbă, această comedie grosieră, în genul celor făcute la noi de Mediapro, e plină de cameo-uri precum maidanezii de purici! Într-unul apare şi John Landis, însă l-am preferat pe Oliver Stone, nu doar pentru reputaţie, ci şi pentru „rolul” în sine, un suporter ManUnited rupt de beat (apropo, în seara asta are loc derby-ul oraşului Manchester, United-City, genul de meci tipic englezesc în care nu mai contează punctele sau locurile în clasament, alea-s vax albina, ci rivalitatea istorică, atât)! Şi dacă tot am pomenit de fotbal (practic, nu prea aveam cum evita!) atenţie la cei trei flăcăi cu care se încaieră Torrente. Fanii lui Real îi vor recunoaşte imediat: Casillas, Guti şi Ivan Helguera!

sâmbătă, 6 aprilie 2013

Gambit. De mântuială!

Mi-e destul de clar că nu tot ce ating ei (Ethan & Joel) se transformă în Silver & Gold (U2, varianta live, dar asta e o micuţă divagaţie), dar tot îmi vine greu să pricep cum un scenariu ieşit de sub rotativa Coen poate duce la o loază de film precum Gambit (nu, nu e remake-ul crime caper-ului şaizecist cu Michael Caine, atâta mai lipsea!). Până şi The Hudsucker Proxy (difuzat as I write pe TVR), care e unul dintre cele mai slab cotate filme ale fraţilor Coen, la mare luptă cu The Ladykillers (acesta este un remake!), are acel chelcăşoz - stilul - care îl scoate din mulţime şi-i dă glanţ. Poate pentru că acolo au asigurat şi „servodirecţia”?


Gambit nu are nimic, nici măcar regizor (Michael Hoffman) uneori! Iar Alan Rickman, un actor pe care-l stimez enorm şi de la care aveam oareşce pretenţii, e complet over the top în rolul de mitocan cu bani colecţionar de artă. Aşa cevaaaa... rar am mai avut ocazia să văd!

Mă consolez cu gândul că în şahul pe care-l joacă ei la Hollywood pentru a-şi finanţa proiectele personale, genul acesta de sacrificiu e cumva necesar. Scenariul (aşa şi-aşa, dar nu prost) pentru Gambit e gambitul lor. Sunt curios, aşadar, să văd cum vor da mat graţie acestui avantaj obţinut dintr-o poziţie de aparentă vasalitate!

vineri, 5 aprilie 2013

Un minunat interviu...

... cu o minunată doamnă (Marily Le Nir) amintindu-şi despre o Românie interbelică plină de arome, despre Alba Iulia, Sibiu şi... Lucian Blaga. Un minunat interviu în care am găsit câte ceva şi despre film. Şi chiar dacă nu aş fi găsit, interviul tot minunat ar fi fost şi tot aş fi pus link spre el.

«Mergeam peste tot cu prietena mea Ileana! În piaţă, la magazine, la cinema. Era o sală cu filme mute, primele filme cu Stan şi Bran… Aveam vreo şase ani! Şi mergeam singure la film. Nici un părinte n-ar mai îndrăzni astăzi să-şi lase fetiţele de şase ani să se plimbe singure, să meargă singure la cinema… Ne plăcea tare mult să intrăm în băcănia mică (épicerie fine), numită „Iulius Meinl.“»

marți, 2 aprilie 2013

Bella addormentata. Cu blândeţe despre viaţă şi moarte


Bella addormentata e un film tandru şi profund uman care, din păcate pentru agenda socială a autorului său, Marco Bellocchio, nu atinge miezul subiectului spinos pe care îl abordează: eutanasia. Şi asta fiindcă abordarea nu e frontală, ci prin învăluire, un fel de asediu narativ orientat nu pe detaliile unui context socio-politic real, ci pe detaliile care legitimează gândurile sau acţiunile protagoniştilor (fictivi). Prin urmare, spectatorii care se aşteaptă ca Bella addormentata să ofere muniţie pentru polemici sau să combată prejudecăţi din avanposturi clar delimitate, ar putea resimţi o oarecare dezamăgire.

Filmul nu e pentru activişti, indiferent de escadronul civic sau ideologic în care sunt înrolaţi. Aceştia îl vor găsi inconsistent deoarece se concentrează mai (prea?) mult pe dozarea judicioasă, paritară, a substanţei epice generoase (treabă ce uneori poate fi mai dificilă decât guvernarea în coaliţie). Acţiunea de aici, deşi e impropriu spus acţiune fiindcă e vorba de patru poveşti care se întretaie, e plasată în ultimele zile de viaţă ale Eluanei Englaro, o femeie ţinută artificial (mecanic) în viaţă (sau moarte cerebrală) vreme de 17 ani. În tot acest timp, Beppino Englaro, tatăl, s-a luptat prin tribunale pentru dreptul la... moarte al fetei sale (în fond, era o dorinţă pe care şi-o exprimase înainte de a avea accidentul şi de a intra în stare vegetativă). L-a obţinut pe 9 iulie 2008 printr-o sentinţă care, practic, a împărţit Italia în două tabere şi a generat o criză constituţională de proporţii (Berlusconi, premier la acel moment, a emis un decret care anula decizia finală şi irevocabilă a justiţiei, însă preşedintele Giorgio Napolitano a refuzat să-l semneze). În cele din urmă, Eluana va fi deconectată de la aparate pe 9 februarie 2009, evenimentul fiind sinonim cu prima eutanasie înregistrată în Italia şi, vorba unui film (Vanilla Sky) care brodează altfel cam pe aceeaşi temă, „a revolution of the mind”.


Criza constituţională şi mişcările stradale pro şi contra eutanasiei, desfăşurate la începutul lui februarie 2009, în faţa clinicii unde era internată Eluana, servesc aşadar ca backdrop pentru examinarea subiectului prin raportare la persoane (repet, fictive) legate, tangenţial sau nu, de acest caz. Avem un senator din partidul lui Berlusconi, Uliano Beffardi (Toni Servillo), pus în faţa unei probleme de conştiinţă (obligaţia de a vota alături de partid, împotriva propriilor convingeri, sau demisia), fiica senatorului, Maria (Alba Rohrwarcher), susţinătoare a punctului de vedere al Bisericii, o fostă mare actriţă devenită catolică ferventă, habotnică (Isabelle Huppert, trecută pe generic ca... Divina Madre!), mamă a unei adoloescente aflată în moarte clinică şi un medic (Piergiorgio Bellocchio) ce îşi prelungeşte gărzile câteva nopţi la rând în tentativa de a împiedica sinuciderea unei tinere dependente de droguri.


Trebuie spus în acest punct că, pentru asamblarea blocurilor epice, Bellocchio operează diferit de Inarritu, de exemplu. Dacă mexicanul construieşte un întreg şi, adesea, impunător labirint de întâmplări pe care apoi îl ciopârţeşte savant şi necronologic sub ochii publicului, cele patru poveşti din Bella addormentata sunt autonome (cu excepţia, logică, a celei care-i implică pe Uliano şi Maria) şi prezentate fiecare separat, într-o ordine firească. Evident, timpii de expunere nu sunt egali, dar asta sau micile erori de compactare nu afectează cu nimic familiarizarea spectatorilor cu personajele sau rolul lor în naraţiune. Astfel gândit şi prezentat, filmul acesta, indiscutabil valoros, vorbeşte (fără a judeca) despre singurătate, durere, furie, boală, dragoste şi mai ales despre frică: frica de a trăi, de a iubi sau de a alege, ştiindu-se că orice alegere în astfel de situaţii volatile poate schimba ireversibil cursul lucrurilor sau al vieţilor altora.

Într-un fel, fiecare personaj se trezeşte dintr-un somn personal, numai că, fără să ciuntesc din meritele venerabilului cineast italian ori să mă cantonez într-un formalism excesiv, mă văd obligat să adaug următoarele: Almodóvar, fără să-şi propună în mod special asta, izbuteşte să problematizeze mult mai în adâncime cu Hable con ella (pornind de la o premisă relativ similară), chiar dacă îşi poziţionează discursul într-o zonă pe care mulţi au găsit-o frivolă! Aşadar, Bella adormentata, dincolo de calitatea intrinsecă a brandului Bellocchio, e mai curând o mixtură de character study şi film politic light, adică un produs artistic tributar unui ecumenism racordat freatic la „influenţele” creştin-democraţiei made in Italy. Dar genul acesta de bir genealogic nu-l face mai puţin agreabil sau frecventabil!


Bella addormentata va fi proiectat astăzi, 2 aprilie, începând cu ora 20.00, la Cinema Studio, în deschiderea Festivalului Cinepolitica (despre care voi mai scrie). Sper să intre ulterior într-o formă de difuzare on daily basis!

luni, 1 aprilie 2013

Refresh cu... supereroi!

Superman, Spiderman sau Batman (dir. Tudor Giurgiu) va fi proiectat la NexT International Film Festival, în cadrul secţiunii European Film Academy (de altfel, scurtmetrajul a fost premiat de EFA, la sfârşitul anului trecut, premiile EFA fiind un fel de Oscaruri europene). Vă propun, aşadar, un refresh şi implicit revizitarea interviului realizat cu scenaristul acestui scurtmetraj, Doru Lupeanu. Merită!