Shawn Christensen este unul din cei câţiva boy wonder din zona indie cărora marile studiouri le caută în coarne atrăgându-i în diverse proiecte cu alură de onorabilitate. În cazul de faţă, exemplul este Abduction (2011), un thriller teoretic mişto, în realitate mediocru, fără nume mari, dar regizat de un fost nume mare, cândva un rebel cu pedigree, John Singleton. Contribuţia lui Christensen la acest film e scenariul, iar scenariul e piatra de moară care trage întreg ansamblul la fundul lacului (cu clişee). Nici Enter Nowhere nu-i mai breaz, dar e o idee mai vioi şi infinit mai ieftin (500.000 USD faţă de 32 de milioane cheltuite de Lionsgate cu Abduction).
Când nu scrie, deşi scrie mai tot timpul, Christensen e prin turnee cu trupa sa indie rock - Stellastarr* - talent sau calitate care îi asigură cel puţin jumătate din coloanele sonore. Când nu e prin turnee, face scurtmetraje şi joacă în ele (sau în altele). Aţi dedus de-aici, fiindcă deliberat i-am creionat portretul în maniera asta, că omul e talentat şi polivalent. CV-ul său de regizor include deocamdată trei scurtmetraje: Walter King (2006), Brink (2010) şi Curfew (2012). Toate apreciate la superlativ şi premiate te miri pe unde, însă dintre toate, cel mai acoperit de lauri şi nu orice fel de lauri este Curfew: Oscar, în 2013, la categoria best live action short.
Acuma să nu vă gândiţi că action înseamnă ce aţi fost obişnuiţi să vedeţi prin filmele cu „eroii copilăriei” (cei trei S sau JCVD)! De fapt, cusurgiii ar putea spune că în Curfew nu e nici un fel de acţiune, ba din contră! Şi totuşi, filmul ăsta, spre deosebire de altele, nu a fost premiat pe pile sau ochi frumoşi... Le-am văzut şi pe celelalte 4 nominalizate şi singurul care ar fi putut emite pretenţii era belgianul Dood van een Schaduw (dir. Tom Van Avermaet & Ellen De Waele).
Povestea de aici (spusă în mai puţin de 19 minute) e pe cât de simplă, pe atât de tuşantă: reconcilierea unui pierde-vară traversat de puseuri sinucigaşe (Richie, Christensen himself) cu sora sa şi cu fetiţa acesteia (de care trebuie să aibă grijă câteva ore). Nu se întâmplă mare lucru, deşi te-aştepţi, pentru că aşteptarea este indusă din felul în care este prezentat/introdus personajul: într-o cadă plină cu apă şi sângele şiroind din venele proaspăt (re)deschise! Cu toate acestea, lucrurile sunt duse în altă direcţie, spre un character study hipnotic, amintind de The Big Lebowski (scena de la bowling, structura de rezistenţă a filmului) şi Drive (soundtrack-ul şi exterioarele urban-nocturne). Un magistral tur de forţă din toate punctele de vedere pe care aveţi ocazia să-l vedeţi vineri, 12 aprilie, de la 19.15, în secţiunea Oscars Night a Festivalului NexT. O concluzie, pentru cine vrea neapărat să existe una, ar fi că lui Shawn Christensen îi prieşte mai mult genul scurt, însă eu o să-l aştept să confirme şi la seniori!
Şi o melodie care să vă legene week-end-ul, desprinsă din coloana sonoră a acestei mici bijuterii! Eu sunt atât de flambat, încât mi-am meşterit ton de apel din piesa asta. Aşa că dacă auziţi pe undeva soneria asta, that's mine :))