Unul dintre regizorii italieni foarte dragi şi apropiat retinei, respectiv inimii subsemnatului - Giuseppe Tornatore - are un nou film: La migliore offerta (The Best Offer). A fost lansat în Italia la începutul anului, a fost proiectat la Berlin, dar nu în competiţie, rulează deja în sălile din Germania şi Portugalia (eu l-am prins în Festa do Cinema Italiano), nu ştiu însă dacă sau când va ajunge pe la noi. Vă arăt mai jos trailerul şi ne revedem după... Cu o surpriză!
Surpriza e că am ales să amân niţel publicarea review-ului, vorbindu-vă despre alt film al maestrului, unul mai vechi pe care cred că-l ştiţi deja, La leggenda del pianista sull'oceano (aka The Legend of 1900) unde, la fel ca în The Best Offer, a lucrat cu o distribuţie internaţională (english oriented).
În România, a fost difuzat de televiziuni (eu l-am văzut prima oară pe ProTv) cu titlul Legenda lui 1900 (traducere după varianta americană, I guess). Dacă nu ai habar cine e regizorul, titlul nu ţi-e de nici un folos. Fie te bagă în ceaţă şi îl laşi baltă, fie îţi stârneşte curiozitatea (ce s-o fi întâmplat în anul ăla?) şi îl vezi. Aşa afli că, înainte de a fi un an, 1900 e numele unui pianist (!) cu o istorie personală fabuloasă. Şi aflând asta, dai nas în nas cu un film doldora de emoţie şi (realism) magic, un film în care, preluând o formulă din fotbal, Tornatore finalizează aproape fiecare secvenţă printr-o „braziliană”. Iar cornerele le execută mereu la prima bară, execuţiile fiind realmente epustuflante.
O să-mi reazem, aşadar, intervenţia (mai mult sau mai puţin chirurgicală) pe două secvenţe feerice.
Prima Ocean în urgie, valuri sălbatice izbind fără milă The Virginian, transatlanticul de lux pe care 1900 (Tim Roth) performează, pasageri panicaţi, mobilier în derivă, ce să mai?, tot tacâmul imagistic aferent unei cine-furtuni pe mare. Un singur om nu se pierde cu firea. E în sala de bal, alături de Max (Pruit Taylor Vince), cel mai bun prieten al său, căruia îi oferă un fel de recital privat. Mai mult decât atât, sesizând teama crescândă a companionului său, plusează şi desface piedicile pianului, clipă din care instrumentul începe să valseze pe podeaua străluminată de fulgere, balansându-se în contratimp cu vaporul asaltat de furia talazului. Practic, o scenă de balet cu un pian... prim solist ce se termină apoteotic cu un gag demn de comediile mute ale anilor 30.
Surpriza e că am ales să amân niţel publicarea review-ului, vorbindu-vă despre alt film al maestrului, unul mai vechi pe care cred că-l ştiţi deja, La leggenda del pianista sull'oceano (aka The Legend of 1900) unde, la fel ca în The Best Offer, a lucrat cu o distribuţie internaţională (english oriented).
În România, a fost difuzat de televiziuni (eu l-am văzut prima oară pe ProTv) cu titlul Legenda lui 1900 (traducere după varianta americană, I guess). Dacă nu ai habar cine e regizorul, titlul nu ţi-e de nici un folos. Fie te bagă în ceaţă şi îl laşi baltă, fie îţi stârneşte curiozitatea (ce s-o fi întâmplat în anul ăla?) şi îl vezi. Aşa afli că, înainte de a fi un an, 1900 e numele unui pianist (!) cu o istorie personală fabuloasă. Şi aflând asta, dai nas în nas cu un film doldora de emoţie şi (realism) magic, un film în care, preluând o formulă din fotbal, Tornatore finalizează aproape fiecare secvenţă printr-o „braziliană”. Iar cornerele le execută mereu la prima bară, execuţiile fiind realmente epustuflante.
O să-mi reazem, aşadar, intervenţia (mai mult sau mai puţin chirurgicală) pe două secvenţe feerice.
Prima Ocean în urgie, valuri sălbatice izbind fără milă The Virginian, transatlanticul de lux pe care 1900 (Tim Roth) performează, pasageri panicaţi, mobilier în derivă, ce să mai?, tot tacâmul imagistic aferent unei cine-furtuni pe mare. Un singur om nu se pierde cu firea. E în sala de bal, alături de Max (Pruit Taylor Vince), cel mai bun prieten al său, căruia îi oferă un fel de recital privat. Mai mult decât atât, sesizând teama crescândă a companionului său, plusează şi desface piedicile pianului, clipă din care instrumentul începe să valseze pe podeaua străluminată de fulgere, balansându-se în contratimp cu vaporul asaltat de furia talazului. Practic, o scenă de balet cu un pian... prim solist ce se termină apoteotic cu un gag demn de comediile mute ale anilor 30.
A doua: duelul întru virtuozitate dintre 1900 şi Jelly Roll Morton (Clarence Williams III), personaj real, considerat unul din Decebalii şi Traianii jazzului (piano blues-ului, mai exact). Morton vine pe vas ca un star. E arogant, are un aer aristocratic şi sfidător, pare un Goliat în armura invincibilă. Bine, noi putem intui nişte lucruri, pentru că Tornatore reliefează antitetic diferenţele dintre cei doi. De-asta ziceam, la început, de cornere executate la prima bară, adică acolo unde de cele mai multe ori şi pentru cei mai mulţi e dead end. Nu şi pentru Tornatore. Iată şi de ce!
Înainte de începerea „turnirului”, fudulul Morton aşază meticulos, pe marginea pianului, o ţigară pe jumătate arsă. Începe să cânte, ragtime, ţigara îşi vede de ale ei, se fumează singură, scrumul se tot adună... La sfârşitul acestei reprezentaţii extraordinare, ce pare din altă lume, scrumul e tot acolo, întreg, parte din trupul emaciat al ţigării. „Ai fi spus că n-a vrut să cadă ca să nu facă zgomot”, zice Baricco în carte. O ridică tacticos, se duce la bar şi o stinge ostentativ într-un pahar cu whisky! Când îi vine lui rândul, 1900 pune în aceeaşi poziţie o ţigară neaprinsă, iar la finalul recitalului, unul foarte scurt, care buimăceşte literalmente asistenţa, ia ţigara, atinge cu ea una din corzile pianului şi ţigara ia foc. O sinteză în imagini a acestui moment de cinema pur, vibrant și infuzat cu suflet, găsiţi în cele ce urmează.
Apropo de rivalităţi (neficţionalizate) în muzică: Sviatoslav Richter, pianistul exponenţial al celei de-a două jumătăţi a secolului trecut, a refuzat să mai facă o înregistrare similară după ce a ascultat Variaţiunile Goldberg în interpretarea lui Glenn Gould. Gould nu este doar singurul omolog care l-a complexat pe Richter, ci şi pianistul cu cele mai iuţi degete din istorie. Una dintre cele mai profunde observaţii muzicale făcute de el de-a lungul vremii rămâne comparaţia între tăcerile din muzica germanică şi cea franțuzească: în vreme ce în prima tăcerea e organică, în cealaltă e doar ornamentală. Nu ştiu dacă din cauza asta era şi pianistul preferat al lui... Hannibal Lecter.