Screenshot from The Thin Red Line (dir. Terrence Malick/1998)
.JPG)
Screenshot from Tabu (dir. Miguel Gomes/2012)
„Alexandru se află, din nou, înaintea unei hotărâri cu urmări incalculabile. Aflând că există o femeie care prezice fără greş viitorul, o cheamă ca să-l înveţe meşteşugul ei. Femeia îi spune că trebuie să aprindă un foc mare, apoi să citească viitorul în fumul care se înalţă, ca într-o carte. Îl pune însă pe cuceritor în gardă: cât timp va scruta fumul, nu trebuie cu nici un chip să se gândească la ochiul stâng al unui crocodil. La ochiul drept, treacă-meargă, dar în nici un caz la cel stâng.
Alexandru a renunţat să afle viitorul. De ce? Pentru că, în clipa când ţi se impune să nu te gândeşti la un lucru, te vei gândi doar la el, obsesiv. Interdicţia devine obligaţie. Nu poţi să nu te gândeşti la el, la ochiul stâng al crocodilului. Ochiul jivinei a pus stăpânire pe memoria ta”.
Am găsit pilda de mai sus în Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi, volum ce grupează discuţiile pe teme livreşti purtate de Jean-Claude Carrière şi Umberto Eco (a apărut la Humanitas, în 2010) şi prima imagine care mi-a venit în minte a fost cea din filmul lui Malick. Mnemotehnică bizar-sentimentală sau poate un pic mai mult de-atât, fiindcă eroii din The Thin Red Line, războinici la fel ca Alexandru, sunt interesaţi în mod direct de viitor şi de soarta bătăliilor în care sunt implicaţi (cu sau fără voia lor). Adaugăţi şi celebra replică „You're Greek, aren't you, Captain? Do you ever read Homer?” urlată prin megafon de personajul lui Nick Nolte şi aveţi tunelul anamnetic ce m-a proiectat într-un univers cinematografic congener. Şi totul pornind de la un text descoperit accidental...
În screenshot-ul luat din Tabu tot ochiul drept ne este arătat. Vedem contururile exoftalmice ale pleoapelor ochiului stâng, fireşte, însă privirea cade pe sticlosul şi imensul ochi drept, deschis într-o nemişcată pândă. Imaginea a generat un fenomen invers celui dintâi: filmul lui Gomes, văzut anul trecut, la multă vreme după ce terminasem lectura, m-a trimis îndărăt la carte. Un şir de întâmplări norocoase la originea şi, totodată, capătul căruia nu se află viitorul, nici măcar curcubeul, ci hazardul. Juxtapuneri, aşadar, dar şi Cvasimilitudini, de ce nu?
P.S.: Jean-Claude Carrière, cărturar complet şi erudit, a scris pe lângă romane şi piese de teatru, peste 130 de scenarii, inclusiv pentru filme de televiziune. Celor mai mulţi dintre voi ar trebui să vă fie ccunoscut îndeosebi pentru colaborările cu Luis Buñuel (Le charme discret de la bourgeoisie, Le journal d'une femme de chambre, Belle de jour), chit că a lucrat cu o sumedenie de alţi mari regizori, între care Deray, Brialy, Rappeneau, Forman, Malle, Schlondorff, Wajda, Oshima, Godard şi, last but not least, Jonathan Glazer (la inimitabilul şi inubliabilul Birth).
Alexandru a renunţat să afle viitorul. De ce? Pentru că, în clipa când ţi se impune să nu te gândeşti la un lucru, te vei gândi doar la el, obsesiv. Interdicţia devine obligaţie. Nu poţi să nu te gândeşti la el, la ochiul stâng al crocodilului. Ochiul jivinei a pus stăpânire pe memoria ta”.
Am găsit pilda de mai sus în Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi, volum ce grupează discuţiile pe teme livreşti purtate de Jean-Claude Carrière şi Umberto Eco (a apărut la Humanitas, în 2010) şi prima imagine care mi-a venit în minte a fost cea din filmul lui Malick. Mnemotehnică bizar-sentimentală sau poate un pic mai mult de-atât, fiindcă eroii din The Thin Red Line, războinici la fel ca Alexandru, sunt interesaţi în mod direct de viitor şi de soarta bătăliilor în care sunt implicaţi (cu sau fără voia lor). Adaugăţi şi celebra replică „You're Greek, aren't you, Captain? Do you ever read Homer?” urlată prin megafon de personajul lui Nick Nolte şi aveţi tunelul anamnetic ce m-a proiectat într-un univers cinematografic congener. Şi totul pornind de la un text descoperit accidental...
În screenshot-ul luat din Tabu tot ochiul drept ne este arătat. Vedem contururile exoftalmice ale pleoapelor ochiului stâng, fireşte, însă privirea cade pe sticlosul şi imensul ochi drept, deschis într-o nemişcată pândă. Imaginea a generat un fenomen invers celui dintâi: filmul lui Gomes, văzut anul trecut, la multă vreme după ce terminasem lectura, m-a trimis îndărăt la carte. Un şir de întâmplări norocoase la originea şi, totodată, capătul căruia nu se află viitorul, nici măcar curcubeul, ci hazardul. Juxtapuneri, aşadar, dar şi Cvasimilitudini, de ce nu?
P.S.: Jean-Claude Carrière, cărturar complet şi erudit, a scris pe lângă romane şi piese de teatru, peste 130 de scenarii, inclusiv pentru filme de televiziune. Celor mai mulţi dintre voi ar trebui să vă fie ccunoscut îndeosebi pentru colaborările cu Luis Buñuel (Le charme discret de la bourgeoisie, Le journal d'une femme de chambre, Belle de jour), chit că a lucrat cu o sumedenie de alţi mari regizori, între care Deray, Brialy, Rappeneau, Forman, Malle, Schlondorff, Wajda, Oshima, Godard şi, last but not least, Jonathan Glazer (la inimitabilul şi inubliabilul Birth).