Bella addormentata. Cu blândeţe despre viaţă şi moarte

Bella addormentata e un film tandru şi profund uman care, din păcate pentru agenda socială a autorului său, Marco Bellocchio, nu atinge miezul subiectului spinos pe care îl abordează: eutanasia. Şi asta fiindcă abordarea nu e frontală, ci prin învăluire, un fel de asediu narativ orientat nu pe detaliile unui context socio-politic real, ci pe detaliile care legitimează gândurile sau acţiunile protagoniştilor (fictivi). Prin urmare, spectatorii care se aşteaptă ca Bella addormentata să ofere muniţie pentru polemici sau să combată prejudecăţi din avanposturi clar delimitate, ar putea resimţi o oarecare dezamăgire.

Filmul nu e pentru activişti, indiferent de escadronul civic sau ideologic în care sunt înrolaţi. Aceştia îl vor găsi inconsistent deoarece se concentrează mai (prea?) mult pe dozarea judicioasă, paritară, a substanţei epice generoase (treabă ce uneori poate fi mai dificilă decât guvernarea în coaliţie). Acţiunea de aici, deşi e impropriu spus acţiune fiindcă e vorba de patru poveşti care se întretaie, e plasată în ultimele zile de viaţă ale Eluanei Englaro, o femeie ţinută artificial (mecanic) în viaţă (sau moarte cerebrală) vreme de 17 ani. În tot acest timp, Beppino Englaro, tatăl, s-a luptat prin tribunale pentru dreptul la... moarte al fetei sale (în fond, era o dorinţă pe care şi-o exprimase înainte de a avea accidentul şi de a intra în stare vegetativă).

L-a obţinut pe 9 iulie 2008 printr-o sentinţă care, practic, a împărţit Italia în două tabere şi a generat o criză constituţională de proporţii (Berlusconi, premier la acel moment, a emis un decret care anula decizia finală şi irevocabilă a justiţiei, însă preşedintele Giorgio Napolitano a refuzat să-l semneze). În cele din urmă, Eluana va fi deconectată de la aparate pe 9 februarie 2009, evenimentul fiind sinonim cu prima eutanasie înregistrată în Italia şi, vorba unui film (Vanilla Sky) care brodează altfel cam pe aceeaşi temă, „a revolution of the mind”.

Criza constituţională şi mişcările stradale pro şi contra eutanasiei, desfăşurate la începutul lui februarie 2009, în faţa clinicii unde era internată Eluana, servesc aşadar ca backdrop pentru examinarea subiectului prin raportare la persoane (repet, fictive) legate, tangenţial sau nu, de acest caz. 

Avem un senator din partidul lui Berlusconi, Uliano Beffardi (Toni Servillo), pus în faţa unei probleme de conştiinţă (obligaţia de a vota alături de partid, împotriva propriilor convingeri, sau demisia), fiica senatorului, Maria (Alba Rohrwarcher), susţinătoare a punctului de vedere al Bisericii, o fostă mare actriţă devenită catolică ferventă, habotnică (Isabelle Huppert, trecută pe generic ca... Divina Madre!), mamă a unei adoloescente aflată în moarte clinică şi un medic (Piergiorgio Bellocchio) ce îşi prelungeşte gărzile câteva nopţi la rând în tentativa de a împiedica sinuciderea unei tinere dependente de droguri.

Trebuie spus în acest punct că, pentru asamblarea blocurilor epice, Bellocchio operează diferit de Inarritu, de exemplu. Dacă mexicanul construieşte un întreg şi, adesea, impunător labirint de întâmplări pe care apoi îl ciopârţeşte savant şi necronologic sub ochii publicului, cele patru poveşti din Bella addormentata sunt autonome (cu excepţia, logică, a celei care-i implică pe Uliano şi Maria) şi prezentate fiecare separat, într-o ordine firească. 

Evident, timpii de expunere nu sunt egali, dar asta sau micile erori de compactare nu afectează cu nimic familiarizarea spectatorilor cu personajele sau rolul lor în naraţiune. Astfel gândit şi prezentat, filmul acesta, indiscutabil valoros, vorbeşte (fără a judeca) despre singurătate, durere, furie, boală, dragoste şi mai ales despre frică: frica de a trăi, de a iubi sau de a alege, ştiindu-se că orice alegere în astfel de situaţii volatile poate schimba ireversibil cursul lucrurilor sau al vieţilor altora.

Într-un fel, fiecare personaj se trezeşte dintr-un somn personal, numai că, fără să ciuntesc din meritele venerabilului cineast italian ori să mă cantonez într-un formalism excesiv, mă văd obligat să adaug următoarele: Almodóvar, fără să-şi propună în mod special asta, izbuteşte să problematizeze mult mai în adâncime cu Hable con ella (pornind de la o premisă relativ similară), chiar dacă îşi poziţionează discursul într-o zonă pe care mulţi au găsit-o frivolă! 

Aşadar, Bella adormentata, dincolo de calitatea intrinsecă a brandului Bellocchio, e mai curând o mixtură de character study şi film politic light, adică un produs artistic tributar unui ecumenism racordat freatic la „influenţele” creştin-democraţiei made in Italy. Dar genul acesta de bir genealogic nu-l face mai puţin agreabil sau frecventabil!