Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

vineri, 31 august 2012

The Newsroom Countdown #5: „«Gather ye rosebuds», Jim!”

Mackenzie MacHale (Emily Mortimer) & Jim Harper (John Gallagher Jr.): The Newsroom, Season 1, Episode 10 - The Greater Fool (dir. Greg Mottola)

joi, 30 august 2012

Venice, day 1

Surpriza anului vine de pe canale. Alea din Veneţia, pe unde Algernon, vajnic (veşnic?) shapeshifter pe acest blog, se dă în bărci (ştiu, era foarte la îndemână joaca de-a cuvintele, asta e, lapidaţi-mă cu apă) să vadă filme pe care noi le-om vedea abia anul viitor. Nu vrea să fie propriu-zis corespondent, urăşte convenienţele, conivenţele şi convenţiile, dar o să-mi trimită pastile şi telegrame cât de des poate. Şi la cum îl ştiu eu, poate! Textul de mai jos e de încălzire. Sau de tonifiere. Cerebrală.

Te salut! 
Nu, nu din Venice, Florida, ci din Venice, Italy. Pe care o urăsc. Localitatea, nu ţara. Dintre toate aşezările din Italia, Veneţia mi-e cea mai antipatică. Oraş acvatizat, turişti mulţi şi proşti, circulaţie ca în India, mult kitsch, adică toate tacâmurile. Murdare. Iar eu, numa' bun de feliat. Dac-ar fi după mine aş muta tot oraşul în Sahara numa' ca să-i las pe panglicarii de gondolieri fără job. Ia să le văd eu acolo pe puşlamalele astea cum îşi mai câştigă traiul jecmănind prostovani căzuţi în cur (pardon, la tine pe blog e fund) de admiraţie! Gondole, prea multe gondole, barcarole, parole, parole... Câh! Nu aş fi venit aici nici într-o mie de ani dacă nu era festivalul. De film, monşer! Şi pentru că selecţia corespunde trăirilor mele complicate de-acum, iacătă-mă-s, gură cască fără acreditare, fără credentials şi toate alea, simplu spectator ce va da din coate şi în coaste, dacă situaţia o cere, pentru a ajunge la cel puţin 7 filme pe şi pentru mintea mea (asiatice cele mai multe). Malick nu e pe listă, da' o să merg strict pentru tine. Sau dacă vrei, pentru el, că e libanez la origine (that was a joke). Cel puţin asta intenţionez. Ştiu că vrei, dar azi n-am ce-ţi da. Am ajuns abia aseară, cu întârziere, jet lag (am auzit că în română i s-ar putea zice desincronoză, deci mişto!), lipsă de chef şi o vioaie durere de cap. Nu mă stresez. E vreme şi pentru Mira Nair, mâine, poimâine. Asta e. Bucură-te sau roade-ţi unghiile. Ci vediamo domani! alg.”

Asta cu rosul unghiilor e priceless, venind de la el. De semnătură nu mai zic nimic, probabil nu mai avea tuş! Peace and flowers, man ;)

miercuri, 29 august 2012

Mostra 69


De azi până pe 8 septembrie. În competiţie sunt 18 filme, cluurile fiind, fără îndoială, The Master (dir. Paul Thomas Anderson), Pieta (dir. Kim Ki Duk), Outrage Beyond (dir. Takeshi Kitano), Passion (dir. Brian de Palma), Après mai (dir. Olivier Assayas), Paradies - Glaube (dir. Ulrich Seidl) şi evident, To the Wonder de Terrence Malick (atins brusc de prolificitate după ani buni de autorecluziune). Balul va fi deschis de ultimul film al Mirei Nair, The Reluctant Fundamentalist.

marți, 28 august 2012

Telex

Wong Kar Wai este preşedintele juriului la Festivalul de Film de la Berlin de anul viitor.

Lexicon Wong Kar Wai pentru neofiţi:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5
Episodul 6
Episodul 7
Episodul 8
(tbc)

P.S.: „Wong Kar Wai is one of the most celebrated filmmakers of our time. His distinctive signature and the poetry of his works have fascinated all of us. For him to become jury president, is a wish come true. Since the 1980’s, the Berlinale has established itself as a platform for contemporary Chinese cinema, which is another reason why we are greatly honoured that Wong Kar Wai will be presiding the International Jury 2013,” says Berlinale Director Dieter Kosslick. (via)

luni, 27 august 2012

Side by side: Panavision Panaflex vs. Sony CineAlta & alii


Un documentar ce se anunţă epustuflant despre istoria filmului văzută prin ocheanul întors al viitorului. Altfel spus, peliculă versus digital, tradiţie versus inovare şi metainovare, the medium is the message & stuff. Autor e Christopher Keneally, iar producător şi gazdă... Keanu Reeves! Rând pe rând, răspund mai mult sau mai puţin previzibil, dezirabil, aforistic & memorabil Fincher, Zsigmond, Lynch, Kuras, von Trier, Ballhaus, Soderbergh, Scorsese, Storaro, LinklaterBeebe sau Dod Mantle. Bine, dacă ţineţi morţiş şi Nolan şi Cameron!

sâmbătă, 25 august 2012

Cinefilia:

un simptom al dorinţei de a continua să contempli lumea cu ochi de copil, mereu dinafară, mereu fascinat de misterioasele drame ale părinţilor, mereu în căutarea unei modalităţi de a-ţi controla propriile temeri, obligându-te să le retrăieşti.“ (Peter Wollen)

Screencapture from The Tree of Life (dir. Terrence Malick/2011)

joi, 23 august 2012

Alienare (urbană) fără rest


E o întrebare standard pentru cuplurile în pragul rupturii şi cumva ipocrită. E o întrebare deopotrivă fără răspuns şi cu n variante de răspuns. Problema e că nici unul din cei implicaţi nu prea mai e dispus să le formuleze, iar atunci când se întâmplă sunt de fapt şi de regulă reverberaţii mai mult sau mai puţin accentuate ale tensiunilor şi frustrărilor acumulate. În astfel de situaţii, dialogul, dacă îi putem spune aşa, nu e altceva decât o tentativă de epitelizare a orgoliilor prin blamarea celuilalt. Retorică fără sens ce seamănă cu valurile iscate de ciocnirea unor planete acvatice încărcate de emoţii negative.

[cut to]

De obicei, oraşele cu lipici la turişti, iar Praga e unul din ele indiferent de unde o priveşti, sunt folosite ca decor pentru comedii siropoase. Oraşe-pretext. Prag (dir. Ole Christian Madsen/2006) nu se încadrează în categoria asta. Opţiunea regizorului danez n-are nimic de-a face cu exploatarea comercială a capitalei Cehiei. Ba din contră! Tonurile întunecate în care e învăluită nu au nimic ofertant. Poate şi pentru că cei alături de care ne aflăm aici, Christoffer şi Maja, cu 14 ani de căsnicie în spate, un copil şi toată rutina aferentă acestui statut, nu sunt în concediu, ci pentru a îndeplini o serie de formalităţi necesare repatrierii unui cadavru (tatăl lui Christoffer). Turnată, aşadar, pe un setting naturalist care nu lasă prea mult loc ilustratelor de prin pliante sau artificiilor edulcorante, acţiunea, punctată de câteva şocuri vizuale şi de limbaj, curge netulburat spre un deznodământ decelabil în disperarea calmă de pe chipul lui Mads Mikkelsen sau în tandreţea fără urmări din privirile lui Stine Stengade. Practic, din echilibrul în permanenţă fragil al tăcerilor şi izbucnirilor celor doi protagonişti e alimentat angrenajul unei drame intimiste în care nu trădarea, răzbunarea şi schemele mentale de a le acoperi (sau justifica) sperie, ci lumina crudă în care sunt prezentate. Iar Praga-i acolo, discretă şi neutră ca unii din locuitorii săi ce asistă la înstrăinarea progresivă a unui cuplu rămas fără coduri de comunicare.

P.S.:În urmă cu fix un an, survolam din turnul vechii primării pragheze acoperişurile disciplinate ale oraşului şi mulţimea adunată ritualic în faţa orologiului pentru a urmări ceremonia anunţării orei exacte, aşa că locurile astea, prezente şi în film, îmi sunt familiare. Şi de ce să nu o spun?, mi-e dor de ele.

miercuri, 22 august 2012

Interludiu (new addi[c]tion)


Piesa asta nu e pe nici un soundtrack. Încă! În eventualitatea în care aveţi curiozitatea de a o asculta (lucru de care mă cam îndoiesc), vouă în ce film (din trecut sau viitor) v-ar face plăcere s-o (re)întâlniţi?

marți, 21 august 2012

luni, 20 august 2012

Zizek on The Dark Knight Rises

The first clue to the ideological underpinnings of this ending is provided by Gordon, who, at Wayne’s (would-be) burial, reads the last lines from Dickens’s Tale of Two Cities: „It is a far, far better thing that I do, than I have ever done; it is a far, far better rest that I go to than I have ever known.” Some reviewers of the film took this quote as an indication that it “rises to the noblest level of Western art. The film appeals to the center of America’s tradition – the ideal of noble sacrifice for the common people. Batman must humble himself to be exalted, and lay down his life to find a new one. /…/ An ultimate Christ-figure, Batman sacrifices himself to save others. 

And, effectively, from this perspective, there is only one step back from Dickens to Christ at Calvary: “For whosoever will save his life shall lose it: and whosoever will lose his life for my sake shall find it. For what is a man profited, if he shall gain the whole world, and lose his own soul?” (Matthew 16:25 26) Batman’s sacrifice as the repetition of Christ’s death? Is this idea not compromised by the film’s last scene (Wayne with Selena in a Florence café)? Is the religious counterpart of this ending not rather the well-known blasphemous idea that Christ really survived his crucifixion and lived a long peaceful life (in India or even Tibet, according to some sources)? (click here to continue reading)

duminică, 19 august 2012

sâmbătă, 18 august 2012

Director cameos in their own films (XII)

Stanley Kubrick - domnul cu barbă din planul secund învăluit în acea sferă de lumină palidă - în Eyes Wide Shut (1999)

vineri, 17 august 2012

Charlize x 3


La un singur capitol excelează The Astronaut's Wife (dir. Rand Ravich/1999): atenţia deosebită acordată cadrelor în care apare Charlize Theron. Nu pot spune acuma cu precizie de sută la sută, dar cred că nici măcar unul nu e fuşerit. Ba dimpotrivă, sunt câteva tratate cu infinită delicateţe şi grijă faţă de tot ce mişcă/tresare prin ele şi mai ales faţă de Charlize. Serafica-i prezenţă trage în sus tot filmul, altfel un remake cam grosolan (şi nedeclarat) al unui SF britanic din anii 50, The Quatermass Experiment (1953). Dacă o eliminăm pe ea din schemă, rămânem cu lucruri pe care alţii le-au făcut de o mie de ori (cel puţin) mai bine: Roman Polanski, Ridley Scott, Don Siegel etc.

joi, 16 august 2012

Tinereţe, haine grele!

Sunt de acord (şi) cu viziunea acestui tânăr domn regizor (Radu Potcoavă) despre cinemaul românesc din clipa de faţă: „Cred că din cinematografia românească lipsesc filmele de public făcute bine. Francezii sunt foarte tari pe zona asta, nemţii la fel, olandezii, ruşii nu mai vorbim… e cazul să ne străduim şi noi ceva mai mult să readucem oamenii în sălile de cinema. Şi eu m-am săturat de «dramele de bucătărie» complicate, de filme care încep după o oră şi după încă jumătate de oră intră brusc genericul, aceiaşi actori, aceleaşi subiecte… e prea mult.” Cu un amendament, însă: nu e deloc prea mult, nu s-a atins nicidecum vreun plafon al saturaţiei în materie de filme de artă. Problema e că din partea cealaltă nu vine mai nimic notabil. Din două motive: neştiinţa de a face filme comerciale decente (din toate punctele de vedere) şi lipsa curajului (sau a banilor) de a porni hotărât pe această cale (excepţiile ar fi Tudor Giurgiu şi, parţial, Dan Chişu, care volens nolens au luat curba asta cu toate roţile). E un tip de blocaj pe care Radu Potcoavă lasă impresia ca ştie şi poate să-l depăşească, lucru pe care eu i-l doresc din toată inima. După cum tot din toată inima îi doresc să fie mai atent la exprimare pentru că mă supără foarte rău derapaje de genul „a fost epic”.

„Epic” spun cei care folosesc „super” ca superlativ maxim, cei care merg la concertul Doamnei Gaga cu convingerea nedislocabilă că madama e „superfemeie” şi „supercântăreaţă” (au!) şi cei care, în general, văd linia orizontului lexical cam până unde pot întinde mâna. De la restul mă aştept la altceva, iar de la el, în special, aştept să facă acele filme de public la care visează şi pe cât posibil.să nu se exprime ca unele din personajele sale. Lejer, de vară, adică! Deşi aş putea spune şi agramat.

miercuri, 15 august 2012

Un an

Aţi remarcat? Atunci când nu vrem să ne asumăm o butadă, un truism, o banalitate etc. spunem se zice că... Se zice că şi urmează orice-ul ăla, oricare ar fi, pe care-l avem de spus. Iniţial cu formula asta doream să încep. M-am răzgândit. Şi încep aşa: suntem, între altele, suma deciziilor pe care le luăm (postulat demonstrat cu măiestrie în Vanilla Sky). Iar eu, anul trecut, fix în ziua asta şi fix la ora asta, am luat o decizie. La momentul respectiv, imperios necesară. Ar fi trebuit luată chiar mai repede. Am tot amânat, deşi era singura cale, singurul drum. Al pietrelor, vorba lui Blaga.

E bine că am pierdut acel pariu şi e bine că s-a întâmplat aşa. De fapt, dacă nu aş fi refuzat cu cerbicie nişte evidenţe, deznodământul era vizibil de la (bun?) început pentru că - şi iar citez din clasici, de data asta în viaţă - you don't need eyes to see, you need vision.

Screenshot from Fallen Angels (dir. Wong Kar Wai/1995)

marți, 14 august 2012

„All good people read good books” (11)

William Somerset (Morgan Freeman), un detectiv aflat în pragul pensionării (e ultima săptămână ca poliţist), primeşte his last assignment: să rezolve în cele 7 zile un caz de care fuge toată lumea. Ceea ce ar fi putut fi o misiune de rutină se transformă pe nesimţite într-o teribilă şi - pe alocuri - oribilă cursă de urmărire a unui criminal atipic şi viclean. O cursă contracronocrometru şi mai mereu în contratimp, ucigaşul fiind de fiecare dată cu un pas înainte. Ca şi când asta nu ar fi de ajuns, se trezeşte pe cap un coleg mai tinerel - David Mills -, fără experienţă, cam incult, dar tupeist cât încape (nu intru în alte amănunte, Se7en e de văzut mandatory).

Meandrele anchetei îi poartă, separat sau împreună, prin cele mai neobişnuite locuri (neobişnuite pentru un thriller clădit pe reţetă clasică, numai că Se7en nu e în categoria asta). Somerset, de pildă, ajunge într-o noapte la biblioteca metropolitană. Vizită de documentare în ideea de a prinde într-o schemă cognitiv-polițienească referințele livreşti (Milton, Chaucer sau fuckin' Dante... poetry-writing faggot”, după cum se exprimă impetuosul Mills) spre care îl împing semnele lăsate de killer-ul invizibil. Se vede că a mai fost acolo, locul îi e familiar. Paznicii îl ştiu, el le ştie obiceiurile, aşa că ironiile între amici se poartă (de pildă, pe tema obiceiului lor de a folosi alte cărţi pentru a-şi petrece timpul).

E punctul în care începe această secvenţă pe care încerc s-o redau sintetic în cele ce urmează, ajutându-mă de câteva „capturi” şi muzica originală.

William Somerset [At the library]: Gentlemen, gentlemen. I'll never understand. All these books. A world of knowledge at your fingertips. And what do you do? You play poker all night.

Guard officer: How's that for culture? (and next he plays Suite No. 3 in D Major, BWV 1068 Air)


Screenshots from Se7en (dir. David Fincher/1995)

luni, 13 august 2012

The Marquee (3)

Screenshot from Rain Man (dir. Barry Levinson/1988)

Monday Monologues (LXX)


I think you might have chiggers. They're too small to see, so it's just from the bites. The bites are really big. You know, chiggers... they're like the smallest animals on earth to have such a harmful bite. They hurt a lot and it's like poison ivy. I read a book about them but it was a long time ago and I forget now. But I do remember that they don't bite your skin, they just... Well, they bite your skin, they don't feed off of it. They just bite it, and that's where their nest is that little red dot. And if you smush them, they die. They're all red, but in the middle, it's even redder like flowers, you know, with the thorns. But on the outside they're just pink, like your bumps right there. If we were like big-size chiggers... if I bit you, there'd be a big lump on your head. Really big. Because the bites are bigger than they are. So it would hurt a lot. If we moved to some country like Iceland or Nebraska there it's too cold for them, so we'd be safe. And they'd all either die or run away.” (Devon Alan as Tim Munn in David Gordon Green's intense combination of the family drama and Southern Gothic thriller, Undertow/2004)

duminică, 12 august 2012

A Farewell to London (1)

Screenshots from V for Vendetta (dir. James McTeigue/2005)

„Why should I stay? Both parties rage;
My vixen mistress squalls;
The wits in envious feuds engage;
And Homer (damn him!) calls.” (Alexander Pope - A Farewell To London/1715)

Screenshot from Cidade de Deus (dir. Fernando Meirelles/2002)

Screenshot from Rio (dir. Carlos Saldanha/2011)

sâmbătă, 11 august 2012

A Farewell to London (2)

Ediţie specială dedicată ultimelor trei zile ale Olimpiadei.


Discursul memorabil pe care personajul lui Marlon Brando (Terry) i-l livrează fratelui său Charlie (Rod Steiger) în taxiul din On the Waterfront (dir. Elia Kazan/1954) e motivul pentru care am secvenţa de mai sus, însă eu vreau să vă îndrept atenţia spre un alt moment, delicat şi evanescent, care precede binecunoscuta tiradă. Nu e aici, o să v-o povestesc eu, însă e şi pe youtube dacă doriţi să mă verificaţi.

Excedat de reproşurile şi lamentările mezinului, Charlie scoate pistolul şi i-l îndeasă precipitat în coaste. Lui Terry ameninţarea îi pare fără noimă şi tam-nesamul ei îl ia prin surprindere. Nu se panichează aşa cum ne-am aştepta, poate. Se mărgineşte la a din cap asemeni unui om ce refuză absurdul insolit al situaţiei. Pe chip i se citeşte un fel de îngăduinţă dezolată, închide şi deschide ochii ca şi cum ar încerca să-l cruţe pe celălalt de ruşinea în care a plonjat şi repetă cu blândeţe: „Charlie... nu... Charlie”. Ştie că e o armă, vede asta cât se poate de limpede, dar i se pare aberant s-o ia în serios. Vorbele i se opresc în gât în timp ce privirea şi gesturile suplinesc blocajul verbal: Nu era nevoie de asta, nu era nevoie de aşa ceva, Charlie. Fratele său bate în retragere, stânjenit şi el de grozăvia gestului, secundele trec încet, una după alta, şir de furnici amorţite, iar în liniştea care se aşterne îl auzim pe Brando cum lasă să-i scape din coşul pieptului un fel de şuier plăpând ca aerul ce iese dintr-o minge atinsă de un ac, ca ultima suflare a unei păsări care-ţi moare în mână: „Wow”. Atât! 

E, după mine, unul din marile momente de cinema pur şi de virtuozitate actoricească mai ales că - potrivit lui Brando - e o improvizaţie. Şi mai e, la un alt nivel, o epifanie care ilustrează perfect definiţia dată de Joyce în Stephen Hero: „o manifestare spirituală bruscă, fie în trivialitatea vorbirii sau a unui gest, fie într-o fază memorabilă a minţii înseşi”.

Ce urmează după acest „wow” eliberator nu e mai puţin important: „I coulda had class. I coulda been a contender. I coulda been somebody, instead of a bum, which is what I am, let's face it...”. Faimoasa arie a învinsului, a celui ce ar fi putut fi, ar fi putut să…

I Don't Like Reghe

Nu ştiu pe ce ritmuri se mai face acum warm-up în Ghencea (într-o vreme era o prosteală de Scooter pe care până şi ignarul proprietar al clubului o detesta, chiar dacă pentru elevaţii din tribune avea un incontestatibil rol mobilizator), dar melodia asta e o sugestie mai mult decât potrivită pentru galeria stelistă şi pentru antrenorul ei (actual). Pentru cinefilii care nu suportă Steaua („count me too, count me too!”) rămâne celălalt versant: piesa de mai jos face parte din coloana sonoră Snatch, unde se integrează la fix.

vineri, 10 august 2012

A Farewell to London (3)

Ediţie specială dedicată ultimelor trei zile ale Olimpiadei.

Screenshots from Batman Forever (dir. Joel Schumacher/1995)

joi, 9 august 2012

miercuri, 8 august 2012

Antrenament cu public înainte de Holy Motors

Zice Letiţia (şi zice bine, frust, fermecător şi just) despre Mauvais sang, un film din 1986 de Leos Carax, film în care evoluează Binoche (pe vremea aia iubita regizorului) şi Piccoli, dar şi Julie Delpy într-un rolişor (co)lateral. Las textul aşa cum l-am primit: fără diacritice. Absenţa lor nu împiedică lectura. O potenţează.

Cand a inceput, mi-a urlat in cap alarma: Godard (am asa ceva instalat de anul trecut, de cand am vazut Film socialisme). Am crezut (in ciuda a ceea ce stiam) ca e un film de-al lui. Ah! Apoi nebunia patrunzatoare a cadrelor m-a izbit din plin si nu am mai vrut sa ma uit deloc la el, am simtit ca o sa ma prinda intr-o vraja ca nici un alt film de pana atunci. Si asa a fost. Ca un fel de prelungire placuta a ceva ce stii ca nu o sa dureze decat putina vreme, deci o placere dureroasa. Tocmai de-aia nu am putut sa il vad fara intreruperi, ca sa prelungesc momentul pana la final si uneori ca sa-mi dau timp sa asimilez, cumva, ce vedeam.

Mi-a placut enorm, enorm, enorm, intr-un fel in care nu mi-a placut niciodata un film pana acum si nu pot sa zic ca e filmul meu preferat tocmai de-aia, ca nu e comparabil cu nimic (daca ar fi sa il compar cu ceva, e caietul meu magic in care am desene, idei, paragrafe etc). E de o frumusete inefabila, cumva, e asa ca un vis, ca o chestie la care ma uit si numai eu o vad asa cum o vad (vreau sa zic ceva dincolo de evidentul acestei exprimari). Nici un film nu mi-a sapat atat de adanc in creier si nu a ajuns la sensibilitati si ganduri la care a ajuns filmul asta.

Si asta nu inteleg, pentru ca povestea e banala (exagerez?). Plus ca alarma Godard a mai tot bipait pe parcurs (eg.: anti-eroul erou care moare la sfarsit si nimeni nu-l plange parca ar fi o reinterpretare de A bout de souffle).

Nu vreau sa fac prea mare tam-tam (...), dar sunt totodata constienta ca nu o sa pot sa exprim in saracaciosul limbaj ceea ce am simtit cu adevarat. Si nu stiu cine a fost geniul, omul care l-a gandit, omul care l-a filmat sau omul care l-a vazut, cert e ca mi-a atins toate sensibilitatile cinematice (...)”

marți, 7 august 2012

The Newsroom Countdown #3: „I'm on a mission to civilize.”

I'm on a mission to civilize. I walk a lonely road” - Will McAvoy (Jeff Daniels): The Newsroom, Season 1, Episode 4 - I'll Try to Fix You (dir. Alan Poul)

duminică, 5 august 2012

Un punct de vedere

Nu am nici o ezitare: e nevoie de critici de film şi de obiectul muncii lor cum, de altfel, e nevoie de critici de (c)arte. E drept că în comparaţie cu alte surate, critica de film a pierdut teren, însă nu ştiu cum se face că lucrul acesta e vizibil mai ales în România. Aici, pe fondul a tot soiul de cauze, s-a ajuns într-o situaţie aproape critică, dacă-mi este permis calamburul: vocile autorizate din branşă, aşa puţine cum sunt, au fost acoperite de vacarmul părerilor emise într-o veselă ebuliţie de nespecialişti care, oricât s-ar căzni, nu pot depăşi bariera argumentărilor banal-maniheiste de genul „îmi place/nu îmi place”. Genul acesta de scriitură nici măcar critică de întâmpinare nu poate fi numit. 

Ce aţi citit so far e un fragment din răspunsul pe care l-am dat în cadrul unei discuţii cu o temă foarte la zi şi foarte la modă: „Mai este nevoie de critică de film?”. În general, dar mai ales în România, unde în zona asta domneşte un haos de nepovestit. Provocarea a fost lansată de colegii de la Blog de Cinema, cărora le mulţumesc că s-au gândit să mă includă în playlist, unul select aş zice. Cu o singură excepţie şi - pentru mine - o stânjenitoare alăturare. Dar asta e, au hasard Balthazar! Nu fac un rezumat al dezbaterii, ci vă invit pe voi să parcurgeţi toate opiniile şi apoi să (le) comentaţi. Aici sau dincolo.

sâmbătă, 4 august 2012

How to's (2)

Today's tip: How to draw a black person.


Deznodământul? În loc de mulţumire, discipolul de ocazie îi dă un brânci bătrânelului prea puţin sensibil la relativismul cultural.


P.S.: Un fel de justificare (morală) pentru un gest violent.

Screenshots from Le chat du rabbin (dir. Antoine Delesvaux & Joann Sfar/2011)

joi, 2 august 2012

The Dark Knight Rises: estetica discutabilă a reasamblării unui concept din resturi

Mi se învârtea în cap ideea ca un ventilator uitat în priză: acum că a rezolvat-o cu Batman, următoarea  ambiţie a lui Nolan n-o fi cumva Bond? Din punctul meu de vedere, e cel mai potrivit om pentru a prelua rebrandingul şi repoziţionarea seriei, indiferent de încasările pe care le va genera Skyfall. Admiraţia sa pentru aventurile agentului 007, vizibilă, de altfel, în Inception, are un contur şi mai pronunţat în The Dark Knight Rises. Reperul e The World is Not Enough (1999) în raport cu care există destule asemănări (e.g.: amândoi „negativii” au background terorist şi o agendă setată pe detonarea unei bombe, sunt interesaţi de favorurile unor doamne cu principii morale ambigue, au un aparat senzorial disfuncţional şi nu în ultimul rând, detaliu pitoresc!, sunt defectivi de freză,  în timp ce Fox împrumută consistent din maniera epatant-eclatantă în care lui Q îi place să se dea în stambă). Apoi, scena care deschide filmul e matriţată pe filiera coregrafiilor aeriene din Bond-urile mai vechi. Pe de altă parte, nu poţi să nu remarci, via Metropolis, glanţul expresionist în care e suflat Gotham City, după cum acelaşi ansamblu urban aminteşte şi de LA-ul opresiv-entropic din Blade Runner.

Evident, un astfel de film, grevat masiv de excese referenţiale, poate fi lejer înecat în izvoarele din care se adapă. La limită, fiind un produs de sinteză cu geometrie şi originalitate variabile, poate să nu aibă nici sens. Nu e cazul aici, pentru că sensul e temeinic încastrat în structura de rezistenţă croită pe scheletul romanului A Tale of Two Cities de Dickens. Conceptual, The Dark Knight Rises e dickensian până în nervii spinali: de la omologia de structură a orfanilor Sydney Carton - Bruce Wayne şi filonul revoluţionar al discursurilor lui Bane, până la dorinţa de justiţie socială şi frica siderantă de un regim anarhic, totul e de-acolo. Implicit numele unui personaj secundar, Stryver, epitom al capitalismului sălbatic, şi explicit finalul, în care îl auzim pe Gordon citind „with a tender and a faltering voice” următorul pasaj:

It is a far, far better thing that I do, than I have ever done; it is a far, far better rest that I go to than I have ever known.” („Este lucrul cel mai bun pe care-l pot face eu, pe care l-am făcut vreodată; iar odihna spre care mă îndrept este cea mai deplină din câte am cunoscut eu vreodată.”)

Sunt chiar ultimele rânduri din cartea lui Dickens, însă Nolan ţinteşte în altă parte, mai ales pentru cei cu lecturile la zi. Câteva paragrafe în amonte găsim un mănunchi de fraze, ce conţin, în esenţă, crezul lui Batman, omniprezent de-a lungul trilogiei:

I see a beautiful city and a brilliant people rising from this abyss, and, in their struggles to be truly free, in their triumphs and defeats, though long to come, I see the evil of this time and of the previous time of which this is the natural birth, gradually making expiation for itself and wearing out.” („Văd un oraş frumos şi un popor strălucit ridicându-se din genunea de acum şi, în lupta lui pentru adevărata libertate, în izbânzile şi în înfrângerile lui, de-a lungul zecilor de ani ai viitorului, văd tot răul acestor vremi şi al vremilor de odinioară care le-au zămislit pe acestea de acum, izbăvindu-se şi mântuindu-se încetul cu încetul.”) 

Nolan e un cineast obsedat de ideea de a provoca emoţie spectatorului. Problema majoră e că în acest demers mizează preponderent pe montaj, capital flotant ce şarjează în permanenţă „modelul actanţial” al lui Greimas, adică acea reţea simplă de funcţii dramatice care explică structura de bază a celor mai multe povestiri. S-a întâmplat în Inception, se întâmplă şi în The Dark Knight Rises. Cel mai important numitor comun al ambelor producţii este incoerenţa fuselajului epic, stufos şi dezarticulat, ori carenţa asta nu se poate remedia sau acoperi prin artificii sau tăieturi de tip „uite-o, nu-i”. Cu timpul, trucul devine obositor şi prolix, mai ales dacă ne gândim că decupajul şi gama de mişcări ale camerei de filmat au sens doar în relaţie cu efectele narative şi cu înţelegerea acestora de către spectator. Care, în cele din urmă, contrar intenţiilor iniţiale, va fi surprins doar fizic, deoarece conexiunile logice ale textului sunt permanent bruscate prin schimbări de direcţie intempestive şi intervenţii succesive din montaj.

Fiind înţesat cu o mulţime de referinţe istorice sau ideologice presărate pe axa Revoluţia Franceză - Occupy Wall Street, unii analişti sau simpatizanţi de stânga au văzut în The Dark Knight Rises filmul politic al anului, în vreme ce activiştii de dreapta i-au imputat populismul feroce. Eu unul am văzut în TDKR un produs perfect calibrat pentru piaţa de entertainment premium sau, într-un alt registru, un potpuriu de opţiuni estetice discutabile şi atitudini politice stilizate până la denaturare.

Pe scurt, finit coronat opus. Cu acest ultim capitol al trilogiei batmaniene Christopher Nolan devine un soi de Michael Bay al elitelor de la Hollywood. De-acum înainte, Nolan care, după cum se poate observa, nu e deloc incult sau ignorant, ci eventual superficial, face parte din liga selectă a regizorilor capabili de sofisticarea funcţională a unor francize aflate în impas, dovadă că până se preia următorul Bond, Nolan a pus umărul la resuscitarea altui super-erou iconic, Superman. Bun, să nu se înţeleagă că îi fac vreun proces de intenţie. Repet: omul e profi, din ce în ce mai profi în action-uri care solicită nu doar nervul optic, ci şi muşchii intelectuali. Şi dacă mutantul ăsta aduce bani, foarte mulţi bani, e cu atât mai bine.

P.S.: Versiunea în româneşte a pasajelor din A Tale of Two Cities aparţine Antoanetei Ralian.

miercuri, 1 august 2012

Ora exactă (XXVI)

Screenshot from The World Is Not Enough (dir. Michael Apted/1999)

P.S.: În câteva ore vine şi review-ul la The Dark Knight Rises.