E o întrebare standard pentru cuplurile în pragul rupturii şi cumva ipocrită. E o întrebare deopotrivă fără răspuns şi cu n variante de răspuns. Problema e că nici unul din cei implicaţi nu prea mai e dispus să le formuleze, iar atunci când se întâmplă sunt de fapt şi de regulă reverberaţii mai mult sau mai puţin accentuate ale tensiunilor şi frustrărilor acumulate. În astfel de situaţii, dialogul, dacă îi putem spune aşa, nu e altceva decât o tentativă de epitelizare a orgoliilor prin blamarea celuilalt. Retorică fără sens ce seamănă cu valurile iscate de ciocnirea unor planete acvatice încărcate de emoţii negative.
[cut to]
De obicei, oraşele cu lipici la turişti, iar Praga e unul din ele indiferent de unde o priveşti, sunt folosite ca decor pentru comedii siropoase. Oraşe-pretext. Prag (dir. Ole Christian Madsen/2006) nu se încadrează în categoria asta. Opţiunea regizorului danez n-are nimic de-a face cu exploatarea comercială a capitalei Cehiei. Ba din contră! Tonurile întunecate în care e învăluită nu au nimic ofertant. Poate şi pentru că cei alături de care ne aflăm aici, Christoffer şi Maja, cu 14 ani de căsnicie în spate, un copil şi toată rutina aferentă acestui statut, nu sunt în concediu, ci pentru a îndeplini o serie de formalităţi necesare repatrierii unui cadavru (tatăl lui Christoffer). Turnată, aşadar, pe un setting naturalist care nu lasă prea mult loc ilustratelor de prin pliante sau artificiilor edulcorante, acţiunea, punctată de câteva şocuri vizuale şi de limbaj, curge netulburat spre un deznodământ decelabil în disperarea calmă de pe chipul lui Mads Mikkelsen sau în tandreţea fără urmări din privirile lui Stine Stengade. Practic, din echilibrul în permanenţă fragil al tăcerilor şi izbucnirilor celor doi protagonişti e alimentat angrenajul unei drame intimiste în care nu trădarea, răzbunarea şi schemele mentale de a le acoperi (sau justifica) sperie, ci lumina crudă în care sunt prezentate. Iar Praga-i acolo, discretă şi neutră ca unii din locuitorii săi ce asistă la înstrăinarea progresivă a unui cuplu rămas fără coduri de comunicare.
[cut to]
De obicei, oraşele cu lipici la turişti, iar Praga e unul din ele indiferent de unde o priveşti, sunt folosite ca decor pentru comedii siropoase. Oraşe-pretext. Prag (dir. Ole Christian Madsen/2006) nu se încadrează în categoria asta. Opţiunea regizorului danez n-are nimic de-a face cu exploatarea comercială a capitalei Cehiei. Ba din contră! Tonurile întunecate în care e învăluită nu au nimic ofertant. Poate şi pentru că cei alături de care ne aflăm aici, Christoffer şi Maja, cu 14 ani de căsnicie în spate, un copil şi toată rutina aferentă acestui statut, nu sunt în concediu, ci pentru a îndeplini o serie de formalităţi necesare repatrierii unui cadavru (tatăl lui Christoffer). Turnată, aşadar, pe un setting naturalist care nu lasă prea mult loc ilustratelor de prin pliante sau artificiilor edulcorante, acţiunea, punctată de câteva şocuri vizuale şi de limbaj, curge netulburat spre un deznodământ decelabil în disperarea calmă de pe chipul lui Mads Mikkelsen sau în tandreţea fără urmări din privirile lui Stine Stengade. Practic, din echilibrul în permanenţă fragil al tăcerilor şi izbucnirilor celor doi protagonişti e alimentat angrenajul unei drame intimiste în care nu trădarea, răzbunarea şi schemele mentale de a le acoperi (sau justifica) sperie, ci lumina crudă în care sunt prezentate. Iar Praga-i acolo, discretă şi neutră ca unii din locuitorii săi ce asistă la înstrăinarea progresivă a unui cuplu rămas fără coduri de comunicare.
P.S.:În urmă cu fix un an, survolam din turnul vechii primării pragheze acoperişurile disciplinate ale oraşului şi mulţimea adunată ritualic în faţa orologiului pentru a urmări ceremonia anunţării orei exacte, aşa că locurile astea, prezente şi în film, îmi sunt familiare. Şi de ce să nu o spun?, mi-e dor de ele.
