Un fel de preambul
Vor fi cu totul 10 episoade. Sau poate 12. Dacă mă organizez ca lumea.
Am mai scris p-aici și pe fb: sunt o grămadă de filme în care important este (și) ce se întâmplă sau se vede dincolo de creștetul sau în spatele personajelor principale, în plan secund. Și chiar mai departe, în planul cel mai îndepărtat, aparent amorf. Acolo viețuiesc, asemeni lichenilor pe trunchiuri de copaci, nevăzuții. Nu, nu sunt personaje de umplutură, ci - dac-ar fi să le numesc cumva - micropersonaje-cheie. Sau cheiță, dacă vreți.
Cu ajutorul lor traversăm, alături de protagoniștii pe care îi însoțesc discret, fulgurant, dincolo de pojghița banalului, o etapă decisivă din viețile acestora, rolul lor fiind acela de a deschide uși. Facilitatori de destin le-aș (mai) spune. Sau revelatori, pentru că le fel ca substanța care ajuta pe vremuri la developarea unui film foto, prezența lor sau intervenția lor, de cele mai multe ori bruscă sau neașteptată, reconfigurează contururile unei realități altfel insesizabile.
Am fost mereu fascinat de astfel de personaje. În film și-n viața de lângă mine. De-asta le și dedic ciclul care începe acum cu Dino Giuffrè.
Dino cine?
Dino ce?
Dino Giuffrè. (e cu accent, rimează chiar)
L-ați remarcat (sau mi-ar fi plăcut să-l fi) în Le conseguenze dell'amore, un early Sorrentino care-și conservă prospețimea originară chiar și după mai bine de 20 de ani de la apariție (2004). La ora actuală, spectatorii familiarizați cu filmografia lui Paolo Sorrentino îi vor recunoaște în acest film amprenta estetică și îi vor aprecia inventivitatea (în pierdere de turație între timp). Geneza acestei amprente se începe cu L'amore non ha confini, un scurtmetraj din 1998, continuă cu L'uomo in più, debutul în lungmetraj care l-a consacrat în Italia și se catalizează în Le conseguenze dell'amore. Este filmul care-i sintetizează cel mai bine poetica de început și care ne permite să-i apreciem pe deplin fantastica abilitate de a disimula, de a ascunde cărțile, pentru a le dezvălui apoi în toată simplitatea lor.
Dacă încercăm o încadrare în gen ce este, de fapt, Le conseguenze dell'amore, dacă nu un thriller noir italian centrat pe rutina unui fost contabil, ajuns pe mâna mafiei și obligat să spele bani murdari în Elveția? Ei bine, îndărătul acestei descrieri, precisă și totuși seacă, nu sunt mulți (sau nu erau) în stare să intuiască ce urmează. Nu ar fi mizat - la acel moment - pe opțiunea lui Sorrentino de a duce noir-ul pe un teritoriu profund uman.
Titta di Girolamo (Toni Servillo - la acel moment și el o cvasirevelație pentru cinematografia italiană) este, pe lângă un contabil care „a fost cineva la bursă”, un fost soț, un fost tată, un fost frate, un fost prieten, un fost cetățean italian. Pe scurt, este un fost om. Își petrece existența într-un hotel din Ticino, între o partidă de cărți cu fostul proprietar și o doză de heroină administrată în fiecare miercuri dimineață. Supliment de viață.
Despărțit de soție de zece ani, cu trei copii care îl reneagă, viața lui Titta este marcată de ritualuri metodice, între care și primirea unei valize cu bani de spălat, din mâinile unei fulgurante femme fatale (Sorentino o folosește decorativ). Relațiile sale umane sunt precare, așa cum o dovedește și întâlnirea cu fratele său. Lumea sa este rece, aseptică.
Dar Titta nu este complet lipsit de emoții. Le are & le simte, dar par a fi captive într-un spațiu safe, etanș. Într-un fel, condiția sa este similară cu a protagonistului din romanul lui Buzzati: amândoi încearcă să dea un sens vieții lor inutile (cu outcome-uri discutabile).
Regia lui Sorrentino ne însoțește în acest proces de trezire, prin mișcări de cameră și alegeri de montaj a căror dinamică își modifică ascendent tempoul odată cu evoluția protagonistului.
Episodul care declanșează revenirea la viață este întâlnirea cu fratele său, apărut intempestiv în hotel. Există o încadratură care, singură, constituie primul și cel mai important punct de igniție pentru combustia interioară: „Îți amintești de Dino Giuffrè, vecinul nostru?", îl întreabă fratele său (Adriano Giannini). Imediat camera se năpustește asupra feței lui Titta, însoțită de un scurt interludiu muzical neobișnuit de liric față de acordurile relativ austere de până atunci.
Viteza travelling-ului și lirismul neobișnuit al muzicii sugerează breaking point-ul.
„Normal că-mi aduc aminte, e cel mai bun prieten al meu”, răspunde Titta după momentul de recul. „Și te vezi cu el”, se insistă din partea cealaltă. „Nu, nu l-am mai văzut de 20 de ani”, vine răspunsul. „Păi e cam aiurea să spui că e cel mai bun prieten al tău și cu toate astea nu l-ai văzut de 20 de ani. Să înțeleg că e prietenul tău imaginar, îi spui lucruri în mintea ta, cum fac copiii, ceva de genul ăsta, nu?” Șuvoiul de ironie revărsat dinspre fratele său îl lovește mai puternic decât lasă a se vedea, iar faptul că află abia acum lucruri despre prietenul său (a ajuns electrician și repară linii de înaltă tensiune în munți) îl scoate din amorțeală. Vasăzică, ori de câte ori se ivește vreo avarie, Dino Giuffrè este acolo să repună lucrurile în ordine. El este omul ce reface acele conexiuni indispensabile. Dar conexiunea lui cu viața unde e?, pare că i se citește pe poker face-ul afișat până acum. Iată că era nevoie de intervenția lui Dino Giuffrè pentru a o repara.
Este, așa cum ziceam, începutul unui proces ireversibil: amintirea celui pe care-l consideră cel bun prieten al său, un om care nu se vede, dar a cărui muncă este esențială (deși frate-su o expediază în categoria shitty jobs) îi provoacă o senzație de nedescifrat. Cu o mină recompusă îi dă replica: „Întotdeauna ai fost un tip superficial, un copil”. Izbucnirea ulterioară a barmaniței din hotel, față de care Di Girolamo nu este indiferent, dar pe care o tot ignorase, completează tabloul. Din acel moment de șoc, Titta iese conștient de faptul că trebuie să accepte și să își asume consecințele trezirii. Răscumpărarea morală se traduce curând într-o conștientizare deplină a propriilor acțiuni, dublată de revolta izvorâtă din rugina anilor de complicitate cu mafia.
Situația sa se precipită (din evoluția poate grăbită și uneori în salturi a scenariului se simte o deconectare între prima parte, care frizează perfecțiunea, și ultima, ceva mai inegală), iar direcția indică no way out.
Dar nu mai contează: după ce a trăit ca un laș, Di Girolamo reușește măcar să iasă din încercuire ca un om, îndreptându-și gândurile din final exact către Dino Giuffrè, cel mai autentic reper uman al vieții sale.
Ultimele cadre, cu Dino Giuffrè. suit pe un stâlp profilat pe fundalul munților încărcați de zăpadă, oferă acea senzație de căldură interioară pe care Titta și-a tot înăbușit-o: în acel decor hibernal și vântos, pe aripa unui stâlp de înaltă tensiune, Dino Giuffrè se oprește o clipă din treabă și, cuprins de tristețe, se gândește că el, Titta di Girolamo, este prietenul lui cel mai bun.
Umanitatea este la locul ei. La datorie, îmi vine a zice.
