„Esiste nel mondo una specie di setta della quale fanno parte uomini e donne di tutte le estrazioni sociali, di tutte le età, razze e religioni: è la setta degli insonni, io ne faccio parte da dieci anni. Gli uomini non aderenti alla setta a volte dicono a quelli che ne fanno parte: ‘se non riesci a dormire puoi sempre leggere, guardare la tv, studiare o fare qualsiasi altra cosa’. Questo genere di frasi irrita profondamente i componenti della setta degli insonni. Il motivo è molto semplice; chi soffre d’insonnia ha un’unica ossessione: addormentarsi.” (Titta di Girolamo)
Muzica (pentru unii în mod sigur zgomot) din clipul de mai sus acompaniază încercările chinuitoare ale personajului principal din Le conseguenze dell'amore de a adormi, de a rupe lanţul nopţilor de veghe, de a pune capăt, fie şi temporar, unei nevroze provocate de o recluziune pe care nu o mai suportă, dar pe care trebuie să o suporte. E condamnat să o suporte. Şi să se suporte. Treaz. Să-şi audă gândurile, întrerupte sau potenţate când şi când de narcotice. O formă de a fugi de el însuşi, de a ademeni somnul.
În acest caz, e exact genul de muzică ce se pliază perfect pe trasa narativă. De fapt, aici am vrut să ajung, fiindcă la capitolul ăsta Sorrentino e printre cei mai buni. În filmele sale, muzica nu e ca să fie, nu e ice breaker, nu e truc şi nici vreo „schemă” de a manipula emoţiile spectatorilor. E pur şi simplu de-acolo şi acolo. Pretenţios spus, funcţia e prin excelenţă extradiegetică. Iar pentru asta îţi trebuie fler şi ureche cu... suflet.
Muzica (pentru unii în mod sigur zgomot) din clipul de mai sus acompaniază încercările chinuitoare ale personajului principal din Le conseguenze dell'amore de a adormi, de a rupe lanţul nopţilor de veghe, de a pune capăt, fie şi temporar, unei nevroze provocate de o recluziune pe care nu o mai suportă, dar pe care trebuie să o suporte. E condamnat să o suporte. Şi să se suporte. Treaz. Să-şi audă gândurile, întrerupte sau potenţate când şi când de narcotice. O formă de a fugi de el însuşi, de a ademeni somnul.
În acest caz, e exact genul de muzică ce se pliază perfect pe trasa narativă. De fapt, aici am vrut să ajung, fiindcă la capitolul ăsta Sorrentino e printre cei mai buni. În filmele sale, muzica nu e ca să fie, nu e ice breaker, nu e truc şi nici vreo „schemă” de a manipula emoţiile spectatorilor. E pur şi simplu de-acolo şi acolo. Pretenţios spus, funcţia e prin excelenţă extradiegetică. Iar pentru asta îţi trebuie fler şi ureche cu... suflet.