E de foarte departe cel mai ofertant şi galonat film din competiţie, surclasându-şi cam la toate capitolele adversarii (dacă priveşti cu atenţie finaliştii, îi dai dreptate lui Mihai Chirilov care spunea, în Dilema Veche, că selecţia curentă a fost una de criză, însă cum a evitat să-şi ducă ideea în direcţia corectă, îmi permit eu să observ că, în primul rând, criza a fost de inspiraţie).
Statutul de favorit n-are legătură cu faptul că, anul trecut, la Cannes, filmul a strălucit în secţiunea Un certain regard sau cu acela că autorul poartă un nume celebru (Trier, Joachim Trier, rudă îndepărtată, pasămite un fel de nepot al lui Lars particulă de nobleţe von), ci cu valoarea intrinsecă a producţiei, un devastator vortex de emoţii ce te absoarbe domol, metodic, pentru a te trece apoi prin felurite temperaturi şi viteze contrastante ca să te arunce în cele din urmă într-o stare pe care aş numi-o melancolie a disperării.
În termeni cvasitehnici, avem de-a face cu o adaptare foarte personală şi pertinent adusă la zi a romanului Le feu follet de Drieu La Rochelle (1931). Vă sună cunoscut? Ar trebui, fiindcă şi Louis Malle l-a folosit ca materie primă pentru inubliabilul omonim (lansat în 1963) ce merită o discuţie separată. Atenţie, însă: Oslo, 31. august nu e un remake! Trier are suficientă personalitate şi ştiinţă pentru a se distanţa stilistic şi tematic atât de sursa primară, cât şi de termenul de referinţă, apropiindu-se, în schimb, de ideile unui domn ce scria tomuri întregi în cautarea timpului pierdut. De altfel, găsim aici poate cea mai completă definiţie a acestui scriitor: Proust is Proust. Nu-i vorba de vreo tautologie pompoasă. E drept că enunţată ca atare nu semnifică nimic, însă după ce veţi avea tabloul complet, o veţi percepe corect.