„Every element needs attention, including sound. For example, L'Uomo in più was set in the 1980s, so I had to look for sounds connected to that time period... there were certain kinds of cars, Vespas and not scooters. Sound can also be very inventive”, spunea Sorrentino într-un interviu. Şi dacă-i vezi filmele, eşti obligat să-i dai dreptate atât în ce priveşte importanţa, pivotală, aş zice, pe care o acordă sunetului (îmi place mai mult sintagma în engleză, sună mai bine, mai plin - sound design), cât şi ingeniozitatea de care dă dovadă.
Să luăm, de pildă, acest scurtmetraj, din 2009, clădit pe un scenariu premiat în cadrul perFiducia, un proiect ce-şi propune să încurajeze tinerii cineaşti italieni. E un exerciţiu de stil, un experiment, în esenţă, bazinian, fiindcă se concentrează pe acea „ambiguitate imanentă a realului” postulată de teoreticianul francez. Ce vedem aici? Chipuri mai mult sau mai puţin expresive. Şi sunete (ambientale) preluate direct de la sursă. Atât. Sau, cu alte cuvinte, fâşii de viaţă prezentate evenimenţial, adică un construct ce respectă vocaţia ontologică a cinematografului de a reproduce realitatea ţinând cont de această trăsătură esenţială - ambiguitatea. Evident, Sorrentino nu aplică ad litteram regulile stricte ale „doctrinei” baziniene sau, dacă vreţi, le aplică extensiv, modular, în sensul că utilizează montajul, dar niciodată pentru a tranşa soarta unui eveniment cu sfârşit imprevizibil.
Să luăm, de pildă, acest scurtmetraj, din 2009, clădit pe un scenariu premiat în cadrul perFiducia, un proiect ce-şi propune să încurajeze tinerii cineaşti italieni. E un exerciţiu de stil, un experiment, în esenţă, bazinian, fiindcă se concentrează pe acea „ambiguitate imanentă a realului” postulată de teoreticianul francez. Ce vedem aici? Chipuri mai mult sau mai puţin expresive. Şi sunete (ambientale) preluate direct de la sursă. Atât. Sau, cu alte cuvinte, fâşii de viaţă prezentate evenimenţial, adică un construct ce respectă vocaţia ontologică a cinematografului de a reproduce realitatea ţinând cont de această trăsătură esenţială - ambiguitatea. Evident, Sorrentino nu aplică ad litteram regulile stricte ale „doctrinei” baziniene sau, dacă vreţi, le aplică extensiv, modular, în sensul că utilizează montajul, dar niciodată pentru a tranşa soarta unui eveniment cu sfârşit imprevizibil.