Am început săptămâna Paolo Sorrentino, în forţă, cu un monolog din L'uomo in più şi o închei la fel, cu un monolog din acelaşi film. Ce veţi urmări cu ocazia asta e, practic, finalul apoteotic (iar pentru mine simetric) al unui film în care Toni Servillo, actorul preferat (că fetiş e deja clişeu) al cineastului italian (l-a distribuit în 3 lungmetraje, poate nu întâmplător şi cele mai bune), confiscă literalmente ecranul. Au fost secvenţe - şi aceasta e una din ele - care mi-ar fi plăcut să nu se mai termine, generatoare fiind de stări de graţie.
Şi totuşi, există un final. Ca acum, când, forţat de împrejurări, voi pune punct unei săptămâni tematice prin intermediul căreia m-am apropiat şi mai mult pe Sorrentino. Poate şi voi, poate nu. Oricum, nu cer scuze celor care s-au plictisit de lipsa de diversitate. Dacă au fost astfel de persoane, îmi permit să le aduc în memorie vorbele lui Nicolas Cage spuse celuilalt Nicolas Cage, în Adaptation, când aude că marea iubire a vieţii sale nu dăduse vreodată doi bani pe el: „Asta-i problema ei.”
P.S.: Attenzione, attenzione: sfârşitul nu-i aici! Pe drum e şi-un bonus. Consistent!
P.S.: Attenzione, attenzione: sfârşitul nu-i aici! Pe drum e şi-un bonus. Consistent!