Filmul ăsta ar putea fi pentru hipsteri cam ce e piatra cubică pentru piţipoancele pe tocuri: un chin la capătul căruia se aşterne ca un covor persan o promisiune. În cazul de faţă, ideea snoabă că American Animal e ceva nemaivăzut, echivalentul aranjării unei eşarfe vreme de trei ore pentru a-i imprima un look neglijent. Prin asta ei înţeleg (dar nu ştiu cum s-o spună) că filmul e construit cu obstinat respect (exagerat, pe alocuri) pentru regula celor trei unităţi: personajul principal, bolnav în fază terminală, nu-şi părăseşte duplexul nişte ore în şir, ultimele din existenţa-i efemeră pe acest pământ, din câte suntem lăsaţi să înţelegem, interval în care sub efectul a tot soiul de medicamente şi droguri îşi perpetuează convolutiv delirul. Ca spectator obişnuit, experienţa e solicitantă, extenuantă: parcă ai împărţi un lift (sau o cabină telefonică) cu un epileptic scuturat de crize. Sau, la un alt nivel - şi aici comparaţia funcţionează în favoarea sa - ai parte de un Enter the Void tras exclusiv indoor în care bombardamentul stroboscopic de acolo e înlocuit cu un şuvoi verbal narcisiac-fără noimă.
Acest artefact bizar, deloc de lepădat, însă, poate fi considerat fără nici o apăsare, film de autor. Matt D'Elia e şi arc şi săgeată (+ otrava din vârf): deţine rolul principal, a scris scenariul, evident e şi regizor, dar s-a ocupat şi de montaj. Din postura asta de factotum controlul asupra desfăşurării (non)evenimentelor e aproape opresiv (nu lipsesc, de pildă, detalii grafice sordide legate de o boală nenumită). Din fericire, tot asamblajul de ego-uri şi alter-ego-uri e funcţional, iar cei cu simţul umorului ar putea vedea în American Animal sitcom-ul pe care Beckett nu l-a scris niciodată.
P.S.: Nu am nimic cu hipsterii. Pur şi simplu nu mă pot abţine să nu-i iau la mişto. Pe considerente (contra)culturale, desigur (sper că înţeleg unde bat)!
P.S.: Nu am nimic cu hipsterii. Pur şi simplu nu mă pot abţine să nu-i iau la mişto. Pe considerente (contra)culturale, desigur (sper că înţeleg unde bat)!