Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

sâmbătă, 31 iulie 2010

Link me up before I go-go

"(...) Publicul românesc (vorbesc despre consumatorul mediu, nu despre cinefili - care formează o nișă discretă) nu vrea să vadă "filme de autor", ci filme de gen. (...) A fost formatat de televiziune (unde se mai consumă atîta televiziune ca la noi?! cred că nici în Italia!) să guste numai ceva ce n-are nicio legătură cu cinema-ul (poate doar faptul că joacă actori) - niște produse de serie interșanjabile, jetabile și imediat-uitabile. Niște surogate de "vacanță", hedoniste & evazioniste. Dacă toți românii ar avea computer, ar juca jocuri pe computer.

Puiu e tipul genialoid: neliniștit, incomod, zburlit, în război cu toată lumea, dar și cu el însuși (am scris o dată că Puiu e cel mai mare dușman al lui și că mă tem să nu rămînă singurul lui prieten) - un fel de Daneliuc.

Cu Puiu este inutil să te cerți pe filme - te dovedește prin simpla înverșunare cu care-și susține o părere pînă-n pînzele albe. E de neîmblînzit și neobosit - un fel de stalker al argumentelor."

Go here for the rest of it!

vineri, 30 iulie 2010

Why, my dear?



O iubesc pe Julianne şi iubind-o îi iert multe, dacă nu cumva aproape totul. Cu iertarea e întotdeauna simplu, cu înţelesul e mai greu. Altfel spus, n-am să înţeleg de ce a simţit nevoia să apară în Shelter, un fals horror cu pretenţii de thriller psihologic, în fapt un amestec debil de resturi din X-Files, The Ring şi filmele din ultimii 5 ani semnate M. Night Shyamalan. E făcut de doi suedezi, ceea ce de multe ori, pe acest segment, înseamnă o garanţie. De această dată nu e cazul. Produsul e unul de duzină, eviscerat de orice urmă de spontaneitate, plin, în schimb, de clişee decrepite şi de cratere narative atât de adânci, încât, cam de la jumătate încolo, se poate da lejer pe ffwd sau trece direct la următorul film din shortlist. În cazul meu, No One Knows about Persian Cats (Bahman Ghobadi, 2009).

marți, 27 iulie 2010

Cvasimilitudini (VIII) [The motorbike ride]

Screenshot from Fallen Angels (dir. Wong Kar Wai/1995)

Screenshot from Mr. Nobody (dir. Jaco Van Dormael/2009)

P.S.: Cine se încumetă să scrie un special guest post dedicat acestui grandios Mr. Nobody?

luni, 26 iulie 2010

Monday Monologue (VIII)

We can make our own way down to South America maybe. Wow, can you imagine? That would be so amazing. It's supposed to be much warmer there. It's like a wet heat because it's raining all the time. And the air gets so damp, and the fish, they come in the door and swim out the window. And it gets hot, too. Very hot. And the birds, and they break through the screens to die in the bedrooms. (Eloise/Milla Jovovich in The Million Dollar Hotel, dir. Wim Wenders/2000)

duminică, 25 iulie 2010

Lecția de latină: De profundis clamo ad te Domine






De profundis clamo ad te Domine...

Interesant e că în film, atât Cole (Haley Joel Osment), care o declamă în biserică, pe nepusă masă, eventual ca să impresioneze, cât şi Malcolm (Bruce Willis), care o caută apoi, într-un dicţionar de latină, folosesc varianta profundus (screenshot-urile stau mărturie). Evident, M. Night Shyamalan îşi lasă personajele să utilizeze forma greșită a particulei profundis, fără a interveni în vreun fel, ceea ce mi se pare o bună opţiune şi chiar o anume grilă de lectură. Rămânând în limitele convenției, dacă puștiul are o scuză (poate a preluat-o din auzite sau greșit din vreo carte, deh!, e un copil, se întâmplă asta și adulților!), Malcolm nu are nici una. Nu faptul că a scris-o, şcolărește, ca după dictare, e grav, ci acela că habar nu avea de ea până atunci! Detalii, desigur! Cine, oare, se mai împiedică de ele?

vineri, 23 iulie 2010

Shutter Island: Cinema or stress?

Înclin să cred că, pe măsură ce îmbătrânesc, marii cineaști sunt tot mai fascinați de simboluri („simboale”, pentru cunoscători). Scorsese a luat o serioasă opțiune în această direcție: Shutter Island e înțesat de „simboale”. E ca un burete ud. Cine-l stoarce? Eu nu! Bun, am înțeles, expresionism, hai să ne jucăm de-a spațiul concentraționar generat de nevrozele americane post WW2, dar, nu vă supărați, prefer Murnau! E mai comod așa pentru mintea mea sătulă de nenumărate mindfuck movies cu sau fără panaș, dar e și în avantajul lui Scorsese, care nu-i vreun Lynch! Nici măcar la superficialitatea sofisticată a lui Nolan nu are acces. Cu unidimensionalul DiCaprio vrea el să spargă munții genului? C’mon! Shutter Island vs Inland Empire vs Memento. Învingători Lynch & Nolan, prin ko tehnic, în a doua repriză. Cam pe la minutul 39, mai exact, când în ring intră piromanul Andrew Laeddis (de fapt, e introdus un pic mai devreme, printr-un vis, cum altfel?). În momentul acela am simțit parfumul unui film american de serie B din anii '50, ambalat în sclipici și țiplă de Harrods! Și Cronenberg s-a aventurat în zona asta și pare că nu mai găsește drumul înapoi.

În general, nu caut „simboale” în filme. Mă plictisește travaliul. Nici după universul diegetic generat ostentativ de o ficțiune filmată nu pot spune că mă dau în vânt, deși aici trebuie să-i conced lui Scorsese măiestria. Shutter Island vorbește la al doilea nivel de semnificație despre lucruri grele, întunecate, angoasante (nazism, experimente psihiatrice aberante, paranoia). Și le scoate în relief de ne zbârlește părul pe ceafă (vezi episodul în care încrederea lui Teddy Daniels - să-i zicem așa! - e pusă la încercare de un deținut, George, era să zic Phillip, Noyce; da, așa se face, chapeau bas!).


Cu toate acestea, aș introduce Shutter Island în categoria „I fucked her silly” (vorbesc despre un film ca despre o anume categorie de femei, mai rar se întâmplă, rețineți!). Ok, poate-s prea dur. S-o (s)pun altfel (let’s put it another way, carevasăzică!): văzând acest film nu m-am simțit în prezența unei capodopere sau, ca să rămân în același registru retoric, în prezența unei femei pe care mi-ar plăcea s-o… știți voi. Știu, e ușor previzibil, dar până și Dr./Mr. Cinesseur are dreptul la asta. Nu m-a întărâtat la nimic filmul lui Scorsese. E (f)rigid, degajă acea răceală de biserică veche căreia nu-i fac față nici sobele, nici paltoanele, cum ar zice Jeanette Winterson. Și atât! Nimic nu s-a pogorât asupra mea. Deși mi-am dorit! Apreciez, totuși, verva regizorală a lui Scorsese. A rămas același artist ce-și controlează perfect mediul de exprimare, suficient de sigur pe sine ca să încerce orice (oare cât poate să dureze secvența aceea în care DiCaprio alunecă dintr-un vis în altul? la o adică, oricât!).



N-aș vrea să închei doct, but truth be told: Shutter Island e o formidabilă demonstrație de stil care se reazemă pe un conținut așa și-așa (romanul lui Dennis Lehane) și pe geniul energetic al lui Marty, numai că asta nu e de-ajuns pentru mântuire (estetică, firește!) în ochii unui spectator avizat.

I scare monsters.

Minor actresses.


Increase storms (ca-n Truman Show!)

Rat sees crimson.

Cinema or stress?

Știți ce-s astea? Se prea poate să nu. Sunt câteva combinații generate de un progrămel prin anagramarea literelor ce compun numele Martin Scorsese. Mi-a plăcut ce-a scos la înaintare. Se potrivesc de minune acestui film la care aș renunța oricând pentru After Hours. Chiar și pentru The Last Waltz, al cărui final îl voi posta în curând pe blog. Așa, contrapunctic și contrafactual.

P.S.: În câteva rânduri (secvențele acelea visceral-picturale cu pronunțate & deliberate tușe kitsch) am avut impresia că Shutter Island (by Moses R. Escartin) e „tras” de Kim Ki Duk și Park Chan Wook (ceva de genul The Isle of Mr. Vengeance). S-ar putea să exagerez, totuși!

joi, 22 iulie 2010

Teaser!


Shutter Island e înțesat de „simboale”. E ca un burete ud. Cine-l stoarce? Eu nu! Bun, am înțeles, expresionism, hai să ne jucăm de-a spațiul concentraționar generat de nevrozele americane post WW2, dar, nu vă supărați, prefer Murnau! E mai comod așa pentru mintea mea sătulă de mindfuck movies, dar e și în avantajul lui Scorsese, care nu-i vreun Lynch! Nici măcar la superficialitatea sofisticată a lui Nolan nu are acces.

miercuri, 21 iulie 2010

Cum să refuzi o femeie în trei paşi

Ea (Marion/Monique Bertho):

El (Leon Morin/Jean-Paul Belmondo):

Ea:
El:

... şi mutarea de mare maestru internațional, coeficient ELO absolut:


Lecţie oferită de Jean-Pierre Melville în Léon Morin, prêtre (1961). Melville e un cineast despre care ar fi trebuit să vorbesc mai mult. E aproape impardonabil că nu i-am alocat spaţiul cuvenit. Acesta e un bun început. Filmul din care am extras imaginile de mai sus, pe lângă minimalismul somptuos al dialogurilor și decorurilor, marchează, în opinia mea, şi una din cele mai estomacante colaborări regizor - actor (Melville - Belmondo) din istoria cinematografiei franceze. Aş zice că în A bout de souffle, făcut cu doar în urmă, Godard doar l-a încălzit pe Belmondo pentru turul de forță de aici (a se ţine cont şi de faptul că, în 1960, Jean-Paul a apărut în vreo 6 filme)!

21




Stills from Stay (dir. Marc Forster/2005)

luni, 19 iulie 2010

The Banishment: o privire asupra „sufletului modern”

Chiar dacă nu e o femeie sofisticată, Vera (Maria Bonnevie, formidabilă!) va rămâne o enigmă pentru soțul său, Alex (Konstantin Lavronenko, premiu pentru interpretare masculină la Cannes, în 2007). Nu vrea luna de pe cer. Vrea doar să fie ascultată, eventual înțeleasă. Atât! A încercat, totul a fost în zadar (cum să nu îți vină să o iei razna când vezi că celălalt, instalat într-un oarecare confort emoțional, nu se mai sinchisește de eforturile tale de a comunica, singurul său obiectiv, stimabil, de altfel, fiind să aducă bani în casă?). Soluția la care va apela stă mărturie în acest sens, numai că nici aşa Alex nu se va edifica pe deplin.

Povestea porneşte simplu şi se învolburează brusc: Alex, Vera și cei doi copii ai lor se mută dintr-un oraș industrial în satul natal al soțului, la casa bătrânească lăsată acestuia moștenire. Într-o seară, Vera îl anunţă zâmbind: așteaptă al treilea copil. „Dar nu e al tău!

Zice Zvyagintsev: „Filmul este despre noi toți, oameni de treabă, frumoși, puși în circumstanțe tragice, lipsite de speranță”. Și totuși, Izgnanie/The Banishment (Exilul, în românește), având la temelie un roman de William Saroyan, nu e despre trădare, despre adulter și efectele sale, așa cum grațios ni se întinde capcana. Nici vorbă, deși pista asta falsă își are rostul ei, obligându-ne să ne punem unele întrebări...

The Banishment
vorbește, mai întâi în surdină, apoi tot mai apăsat, despre deteriorarea iremediabilă a relațiilor dintre cei ce s-au căsătorit din motive care și lor, retrospectiv privind, le scapă. Căsnicia e aici sub lupă și, mai ales, unul din agenții ei corozivi: înstrăinarea (în doi). Zvyagintsev întoarce subiectul pe toate părțile ferindu-se să puncteze sau să indice vinovății. El spune, înveșmântând toată această necroză a relațiilor interumane în imagini tulburătoare, adevărate dendrite dătătoare de fiori, ceea ce se știe de când lumea: o căsătorie, atunci când partenerii au ajuns împreună din întâmplare, dar nu numai, se destramă începând de a doua zi, dimineața, după oficializarea evenimentului.


În cazul de faţă, problema Verei e următoarea: cum să dea naștere celui de-al treilea copil dacă el vine într-o atmosferă viciată? Paradoxal, copilul nenăscut va fi salvarea ei. E egoism pur ce face ea, însă nu e de condamnat, mai ales după ce avem în faţa ochilor tot tabloul (mă refer la zguduitorul monolog din final, terifiant prin adevărurile rostite și trăirea pusă în joc). Îl redau aici ca atare:
„Sunt speriată și nu-i pot explica nimic. Este și nu este copilul lui. Al cui să fie? Dar nu e al lui pentru că, de fapt, copiii noștri nu sunt ai noștri. Adică nu sunt numai ai noștri, așa cum nici noi nu suntem copiii părinților noștri. Mă trezesc în toiul nopții și nu pot să mai adorm. Îl ascult cum respiră. Ne iubește doar de dragul lui. Ca pe niște obiecte. De ani de zile trăiesc așa. De ce oare mă simt așa de singură? De ce nu mai vorbește cu mine ca pe vremuri? Sau poate doar mi s-a părut că vorbea cu mine. Nu voi fi în stare să-i explic asta. Dacă mai continuă așa, relația noastră va muri. Nu vreau să dau naștere morții. Putem să trăim fără să murim. Există această posibilitate. (Ce posibilitate, Vera, o întreabă Robert, bărbatul căruia i se confesează; nu e nimic între ei, pur și simplu el s-a nimerit să fie acolo când i-a fost mai greu!). Nu știu, dar sigur există. Și nu e posibil decât împreună, atunci când trăiești pentru celălalt. De unul singur e imposibil. N-are rost să mai continui. E un cerc vicios. Cum aş putea să-i explic asta ca să înţeleagă ce face?”

Undeva, pe la mijlocul filmului, o copilă citește din Biblie, cu glas grav, pasajul acela pe care mulți, inclusiv subsemnatul, nu am dat, într-o vreme, doi bani: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată."

Plasarea sa poate părea artificială în mecanismul narativ. Poate că așa și e! Nu are o logică anume în desfășurarea evenimentelor. Folosind acest fragment, Zvyagintsev a recurs la o formă de umanism pe care orice artist simte nevoia s-o exprime la un moment dat, chiar dacă nu crede în ea. Să fim serioși! Un mariaj erodat e un mariaj erodat și nimic mai mult. Dragostea a dispărut de secole din peisaj. Sau a primit sensuri extrem de particulare, fără legătură cu pasajul din scriptură. Dragostea, în absența comunicării, e condamnată. În cuplul Vera-Alex rădăcinile s-au rupt demult. Nu-i mai leagă decât copiii. În cele aproape trei ore, cât durează povestea, nu vezi între ei nici măcar un singur gest de afecțiune dus până la capăt. Doar tatonări frânte, negocieri sterile și... o palmă strașnică aplicată de el ca argument peremptoriu.


Prin modul în care e construit şi prin modul în care problematizează, The Banishment m-a dus cu gândul la vorbele lui Ricciotto Canudo din Manifestul celor şapte arte. Zicea teoreticianul italian acolo că filmul nu e divertisment, ci „o artă născută pentru reprezentarea totală a sufletului şi a corpului, o dramă vizuală, alcătuită din imagini şi pictată cu penele de lumină". De asemenea, şi că filmul e „un cerc de lumini şi de sunete, în jurul unui focar fără egal: sufletul nostru modern". Se întâmpla în 1911, azi nimic nu mai rimează cu nimic. Și totuși, The Banishment într-acolo bate: spre sufletul nostru modern. Pervertit, anxios, cangrenat de egoism. The Banishment apasă atât de puternic pe unele coarde încât, pe parcurs, uităm că e doar un film. Iar impulsul e de a-l proteja ca şi cum ar fi o parte din noi înşine...

sâmbătă, 17 iulie 2010

Essential Q & As (I)

But...


Naomi Watts in Stay (dir. Marc Forster/2005)

Sunt de acord cu răspunsul doar dacă se referă la ea când zice beauty!

vineri, 16 iulie 2010

joi, 15 iulie 2010

Teddy KGB
















Am pus atât de multe imagini doar pentru a vă oferi (în caz că n-aţi văzut Rounders) o parte, partea esenţială, din ceea ce înseamnă măiestrie (super fine acting) într-un microrol de compoziţie. E John Malkovich (mi se pare de bun simţ să-l recunoaşteţi!), interpretând un cartofor rus cam sărit de pe fix, patron totodată al unui club de profil, ilegal, se înţelege. Ce face el în cele 10-12 minute cât durează scena duelului pokeristic cu Matt Damon e o formidabilă demonstraţie de tehnică actoricească. Încleştarea lor n-ar fi ce e fără forţa de compunere şi descompunere a unui personaj pe care o exercită Malkovich asupra lui Teddy KGB. Imaginaţi-vă că era suficient doar accentul său rusesc ultramegabestial, dacă pot spune aşa, şi problema ar fi fost rezolvată, nu l-am fi putut uita. Cum naiba să-l uiţi după ce-l auzi şuierând "ok" cu accentul acela rusesc ce lungeşte o-ul şi înmoaie k-ul, resemantizând, practic, cuvântul? Ei bine, Malkovich nu joacă în safe mode. El intră cu artileria grea în rol de parcă ar fi bătălia vieţii, de parcă ar debarca în Normandia, de parcă întreaga sa carieră ar fi depins de prestaţia de aici. Nu ştiu dacă în schiţele regizorului John Dahl, Teddy KGB arăta aşa, cert e că Malkovich a pompat atâta viaţă în acest personaj încât e suficientă pentru a vertebra alte câteva zeci de personaje leşinate din tot atâtea filme ce nici nu ar fi trebuit făcute.