Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

marți, 30 noiembrie 2010

Director cameos in films of others (II)


Screenshot-ul ăsta poate figura la fel de bine şi în secţiunea Close & brief encounters of the third kind, apariţia lui David Cronenberg (The Man at the Lake) în To Die For (dir. Gus van Sant, 1995) fiind un pic mai consistentă decât un cameo clasic. Cu toate acestea, în urma unei deliberări sumare l-am încadrat unde se vede. Influenţat poat şi de strălucirea glacială a doamnei Kidman, aflată aici într-unul din rolurile-bornă ale carierei.

luni, 29 noiembrie 2010

Monday monologues (XXII)


I don’t want to be one of those people who are getting divorced at 52 and falling down into tears, admitting they never really loved their spouse and they feel their life has been sucked up into a vacuum cleaner. You know, I want a great life. I want her to have a great life, she deserves that. But we’re just living in the pretense of a marriage, responsibility, you know, all these ideas of how people are supposed to live. But then I… I have these dreams. I have these dreams, you know, that I’m standing on a platform and you keep going by on a train and you go by, and you go by, and you go by, and you go by. And I wake up with the fucking sweats. And then I have this other dream where you’re pregnant in bed beside me naked and I want so badly to touch you, but you tell me not to and you look away. And I… And I touch you anyway, right on your ankle, and your skin is so soft that I wake up in sobs, all right? And my wife is sitting there looking at me, and I feel I’m a million miles from her. And I know that there is something wrong, that I, God, that I can’t keep living like this, that there’s gotta be more to love than commitment. But then I think that I might have given up on the whole idea of romantic love. That I might have put it to bed that day when you weren’t there. You know, I think I might have done that. (Ethan Hawke as Jesse in Before Sunset [dir. Richard Linklater, 2004])

Acest monolog se vrea o avanpremieră pentru review-ul filmului La vida de los peces al chilianului Matias Bize, oarecum similar cu Before Sunset-ul lui Linklater, însă mult mai concentrat spaţial şi de-a dreptul năucitor în materie de finaluri deschise. Înclin să cred că până mâine, pe vremea asta, voi fi în măsură să-l public (după finisările de rigoare, fireşte!).

duminică, 28 noiembrie 2010

'Cause in the desert you can't remember your name!



Destino [Director Dominque Monfery / Story Salvador Dali, John Hench / Music Armando Dominguez (composer of Destino) / Michael Starobin (original additional music)]

Destino ar fi trebuit să fie, în 1945, concretizarea colaborării dintre Walt Disney și Salvador Dali. Un animated short de primă mână ce urma să fie inclus în portmantoul Fantasia 2006. Vremurile potrivnice (WWII) și constrângerile financiare provocate de acele vremuri au blocat proiectul și l-au împins în timp aproape 60 de ani. În cele din urmă, acesta va prinde contur și viață, în 2003, după ce Roy Edward Disney, vicepreședinte al companiei și nepot al lui Walt, găsește în arhive storyboard-ul la care au lucrat Dali și John Hench, animator Disney (între altele, și designer al Torței Olimpice moderne). Rezultatul e o miniatură Dali ce încapsulează perfect stilul singular și atipic al catalanului larger than life.

In nuce, povestea e simplă. Nu am de gând să vă răpesc plăcerea de a o urmări, povestind-o eu (stângaci). Spun doar atât, ca un soi de marginalii: se  petrece în deșert (...in the desert you can't remember your name - versul e din altă parte, dar funcționează, pentru că tânăra femeie ce se îndrăgostește de Cronos n-are nume), e magnetică, așa cum e și contrastul dintre personaje (ea numai forme sinuoase și incandescente, el numai unghiuri rigide și reci, ea viețuiește șerpuind, el dăinuie țeapăn...), e melancolică și, nu în ultimul rând, e una din rarisimele ocazii de a vedea o animație pe sketchurile lui Dali. Sau cum ar spune niște prieteni, it's an arresting landmark in animation. 

Plus: sunt convins că unora dintre voi nu le va scăpa conexiunea dintre 2046 al lui Wong Kar Wai (apărut în 2004) și acest Destino, cu care, de altfel, am inaugurat o nouă rubrică de duminică. Nu i-am găsit încă un nume, însă originile și trimiterea sunt clare: Gala desenului animat! În general, materialele vor fi publicate până în ora 1.

P.S.: Cei care vor rata racordul de care aminteam mai sus, au la dispoziție altul. Aici!

joi, 25 noiembrie 2010

Put your hands...

Din perspectiva polițistului.

Și din perspectiva somaților!

Imagini din Training Day (dir. Antoine Fuqua, 2001)

Put your hands... bla-bla-bla. Am văzut în nenumărate filme americane replica asta. Strigată, urlată, parodiată, uzată. De la o vreme, eu unul mă gândesc ori de câte ori o aud la schimbul ăsta de replici din Avarul lui Moliere:

Harpagon: Arată-mi mâinile!
La Fleche: Poftiți!
Harpagon: Și pe celelalte!
La Fleche: Pe celelalte?
Harpagon: Da!
La Fleche: Poftiți.

Unul din ticăloşii mei iubiţi [Alonzo Harris]

Parte a unui proiect panbloggeristic derulat în intra şi extra-villain. Here I go:


Dintre zeci de villains memorabili, l-am ales pe el. Tocmai pentru că nu e unul oarecare. Personajul e plămădit dintr-o mulţime de nuanţe, e „the zig-zag man” şi datorită acestei „constituţii” rămâne până aproape de final în apele teritoriale ale ambivalenţei.

Interpretarea lui Denzel Washington (oscarizată, de altfel!) pune în valoare fiecare umbră a personajului ca într-o filmare HD/3D în slow motion, lucru care în loc să ne ajute să-l încadrăm tipologic (e ticălosul „nostru” sau pur şi simplu un ticălos de care trebuie să ne lepădăm) are un efect invers: ne stimulează în permanenţă incapacitatea de a-i pune o etichetă.

Acesta e marele pariu pus (şi câştigat) de Antoine Fuqua în Training Day, un fel de Mean Streets al noului mileniu. (Celălalt pariu - de ce ne gândim mereu la Spike Lee când vedem filmul ăsta? - l-a pierdut).

miercuri, 24 noiembrie 2010

Am obosit!


Și-aș mai vrea ca anul ăsta să se încheie cât mai repede. Nu-l mai suport! Încă ceva: vă mulțumesc tuturor celor care ajungeți sau reveniți aici. It means a lot to me!

luni, 22 noiembrie 2010

Monday monologues (XXI)


Where is it that we were together? Who were you that I lived with, walked with? The brother. The friend. Darkness and light. Strife and love. Are they the workings of one mind, the features of the same face? Oh my soul, let me be in you now. Look out through my eyes. Look out at the things you made. All things shining. (John Dee Smith [Pvt. Train]'s poignant monologue at the end of The Thin Red Line [dir. Terrence Malick, 1998] - one of the most influential & hypnotic films of the 90s')

duminică, 21 noiembrie 2010

"Four is what...?" (7)

La passion de Jeanne d’Arc (dir. Carl Theodor Dreyer, 1928) 

Filmul luminos (sau numinos) al duminicilor mele mohorâte. Când nu mai știu încotro s-o apuc, cinematografic vorbind, mă întorc la Dreyer. Pentru mine, el e Alfa și... Ordet, începutul și sfârșitul. Welles e imediat după!

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Once a Saint, always a Saint

Screencaptures from North by Northwest (dir. Alfred Hitchcock, 1959) 

 Screencaptures from Don't Come Knocking (dir. Wim Wenders, 2005)

Sunt 46 de ani distanță între aceste imagini, însă privindu-le avem o certitudine: unii oameni, puțini, ce-i drept, stăpânesc la superlativ arta îmbătrânirii.

Portret în dispută

Până apuc eu să văd Portretul luptătorului la tinerețe, un film ce-și face singur reclamă prin controversele declanșate grație subiectului spinos abordat (sau abordării unui subiect spinos), vă puteți face încălzirea (sau o idee, două, trei) citind interviul publicat aici.

vineri, 19 noiembrie 2010

Blogging with Bogart (1)


„Bogart did drink. ‘I think the whole world is three drinks behind’, he used to say, ‘and it’s high time it caught up.’ On one occasion he and a friend bought two enormous stuffed panda bears and took them as their dates to El Morocco. They sat them in chairs at a table for four and when an ambitious young lady came over and touched Bogart’s bear, he shoved her away. ‘I’m a happily married man he said’, ‘and don’t touch my panda.’

The woman brought assault charges against him, and when asked if he was drunk at four o’clock in the morning, he replied, ‘Sure, isn’t everybody?’ (The judge ruled that since the panda was Bogart’s personal property, he could defend it.)” - fragment din cartea lui Peter Bogdanovich, Who the Hell’s In It

În articolul consacrat de LA Times acestui scandal numit şi Pandagate, Bogart  a invocat în apărarea sa principiile Constituţiei americane: „So we get stiff once in a while. So we have a little fun. What’s wrong with that? This is a free country, isn’t it? I can take my panda any place I want to. And if I wanna buy it a drink, that’s my business.” (articolul dedicat incidentului de TIME Magazine, în 1949, poate fi citit aici)

joi, 18 noiembrie 2010

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Medalia de onoare: revelație (și măiestrie) la superlativ!

Medalia pe care Ion I. Ion (Victor Rebengiuc) află că trebuie s-o ridice de la Ministerul Apărării e, de fapt, una comemorativă. O tinichea suflată în aur acordată veteranilor care s-au distins prin fapte deosebite de arme în al doilea război mondial. I se atrage de mai multe ori atenția că există o diferență între una și cealaltă, însă pentru el va continua să rămână medalie de onoare, chiar dacă inițial e interesat doar de valoarea ei de piață.

Ion I. Ion e, în esență, un om simplu. Și onest. E flatat de gestul autorităților, însă, în sufletul lui, știe că distincția nu prea i se cuvine. Faptele sale de bravură ar intra mai degrabă în categoria “povești vânătorești”: în vara lui 44, împreună cu doi camarazi a tras cam ca la nuntă, suntem lăsați să înțelegem într-o primă fază, cu un tun abandonat de nemți pe cheiurile Dâmboviței. După 50 de ani, memoria nu-l prea ajută, așa că nu îi este foarte clar nici dacă isprava lor a produs pagube în rândul hitleriștilor, nici dacă, fără bilanț sau cu, a fost consemnată în vreun document militar.


Pentru liniștea lui sufletească, dar și pentru un supliment de legitimitate, mai ales după vizita la Asociația Veteranilor, caută sau cere detalii. Pe cale oficială (scrie comisiei care a făcut nominalizările) și prin mijloace proprii (își vizitează foștii  tovarăși). Practic, filmul lui Călin Peter Netzer funcționează ca discurs cinematografic în sine din clipa în care axul său central începe să vibreze. Altfel spus, din clipa în care Ion I. Ion își dă seama că acea medalie e ultima lui șansă de a reintra în lume, de a resemnifica social, de a re-ființa. Acel obiect e, apropo de un film al lui René Clair, milionul lui, moneda de schimb în relațiile cu ceilalți. În primul rând cu familia. Mai întâi, cu soția (cu care e en froid pentru că, în 88, l-a pârât miliției pe fiul lor dornic să fugă din țară), apoi cu fiul, ajuns, până la urmă, în Canada (care încă îi plătește polițe pentru acel denunț, refuzând să-l ceară la telefon) și, evident, cu restul lumii: președintele asociației de locatari (care-l șicanează cu bilețele lipite pe cutia de scrisori pentru că e rău platnic), cu foștii colegi de armată (care n-au avut parte de acest gen de pseudo-onoruri antume) sau cu puștii din bloc (care încep să-l vadă un fel de erou). Practic, medalia devine parte integrantă din ființa lui. O poartă peste tot, ostentativ chiar! A renunța s-o poarte i se pare de neconceput și pentru a evita o eventuală situație dezonorantă recurge la metode așijderea: minte (schimbă în permanență isprava cu tunul, transformând-o în veritabil act de eroism), manipulează și, în disperare de cauză, se autoexpune unor umiliri seriale.


Pe tot parcursul proiecției nu mi-a ieșit din cap titlul unui film de Bertolucci, Tragedia unui om ridicol, văzut în urmă cu mai mulți ani. O asociere bizară de genul celor pe care nu le poți reprima. Revăzându-l ieri (unul din motivele întârzierii!) lucrurile s-au limpezit: nu atât subiectul, cât mai ales jocul nuanțat, perfect calibrat al lui Victor Rebengiuc era cauza. La fel ca Ugo Tognazzi, Rebengiuc își cerne emoțiile prin sita deasă a acelui contorsionism psihic declanșat de sentimentul tot mai acut că pământul îi fuge de sub picioare exact când are mai puțină nevoie de așa ceva. Și asta pentru că scenariul lui Tudor Voican e construit cu o rigurozitate aproape maniacală, autorul aplecându-se cu grijă asupra fiecărui detaliu ce vertebrează ritmul de viață al unor pensionari în așteptarea poștașului sau a jocului de rummy. Tot acel microcosmos de gesturi banale, repetitive, rutiniere e redat în scenariu la scara 1:1, iar Netzer respectă această dialectică internă a (non)întâmplărilor, alternând planurile-secvență cu tăieturi scurte și gros-planuri ce potențează orizontalitatea sufocantă a nimicului [a se vedea în acest sens izbucnirile seci, zvârcolite, ale personajului principal pornit în căutare de sine, pe care eu îl văd aici (că tot s-a făcut trimitere la Moromete din CV-ul lui Rebengiuc)... un Paraschiv fugit din Teleormanul natal și eșuat în Capitală].
 
(credit foto: Parada Film)

Aș mai adăuga şi că excepționala prestație reușită de Victor Rebengiuc mai are o virtute: generozitatea! Fie că împarte cadrul cu Radu Beligan sau Ion Lucian, fie că-l împarte cu… Ion Iliescu (rămân la părere că fostul președinte și-a ratat vocația!), Rebengiuc păstrează acea distanță care permite tuturor să se desfășoare, să-și justifice prezența satelitară în povestire, dincolo de latura strict funcțională pe care o au ca  personaje secundare. Nu le ia aerul, nu confiscă prim-planul, nu-i reduce la stadiul de jaloane decorative care i-ar contura și mai clar profilul. Dimpotrivă: câștigă și mai mult în consistență stând în umbră și ieșind în larg exact atunci când trebuie.

P.S.1: L-am remarcat pe generic pe Răzvan Rădulescu în postura de script consultant. Nu era nevoie să-l treacă (nu era nevoie pentru mine, zic!) fiindcă i-am simțit mâna în șlefuirea dialogurilor și impregnarea lor cu un anume tip de umor, precum și în apăsarea naturalistă a cuțitului care taie acea felie de pâine amintită în motivația regizorală prin citarea lui Tonino Guerra: „Felia de viață nu este neapărat o felie de tort, dar mai degrabă o felie de pâine, uneori amară, uneori dulce și, de multe ori, grea.”


P.S.2: În condițiile în care, din varii motive, plauzibile sau nu, regizorii români minimalizează rolul muzicii (sau o folosesc ocazional și periferic), Călin Peter Netzer merge pe contrasens şi oferă un instructiv masterclass în materie!

vineri, 12 noiembrie 2010

Sortie de secours

Still from Reservoir Dogs (dir. Quentin Tarantino, 1992)

Sunt ok, însă review-ul pentru Medalia de onoare (dir. Călin Peter Netzer), pentru că la acest film mă refeream ieri, o să întârzie puţin. Nu mai dau vreun orizont de timp. Puţin e cea mai potrivită formulă! See you around!

Monica Bellucci

  • Apariţie: noiembrie 2010
  • Editură: Rizzoli
  • Format: Hard cover, 240 pagini

Cu o prefaţă de Giuseppe Tornatore.

Ei bine, asta e o carte pe care mi-o doresc cadou de Crăciun! Sau chiar mai repede ;).

joi, 11 noiembrie 2010

Cum să refuzi elegant un cadou (modelul Cary Grant)

letter via

În 1958, Art Roth, un angajat al Levi-Strauss, i-a trimis lui Cary Grant un cadou conţinând patru cămăşi. În cazul în care actorului i-ar fi plăcut modelul, Roth se obliga să suplimenteze tirajul. Cum s-a încheiat povestea puteţi vedea şi singuri!

photo via

P.S. off topic: Sper ca până mâine, pe la 5 sau 6, să pot prefaţa intrarea în cinematografe a ceea ce eu numesc fără teama de a greşi revelaţia anului în filmul românesc. Tot ce mai spun acum e că Ion Iliescu şi-a greşit fundamental vocaţia! Ar fi fost un actor de toată isprava.

marți, 9 noiembrie 2010

Ora exactă (VI)

Freder (played by Gustav Fröhlich): Father! Father! Will ten hours never end?!”
(Metropolis, dir. Fritz Lang, 1927)

luni, 8 noiembrie 2010

Monday Monologues (XX): ediţie jubiliară

Here comes (the) Blonde (Tilda Swinton)!

E unul din personajele cu care Lone Man (Isaach de Bankolé) se întâlnește pentru a obţine indicii care să-i completeze şi clarifice agenda. Blonde e costumată și accesorizată ostentativ: trenci bej și pălărie asemenea, ochelari cu lentile fumurii şi umbrelă albă, transparentă. Privește cu suspiciune în jur înainte să se așeze lângă partenerul conjunctural. "Suspicion... Hitchcock...", murmură. Poate pentru a-și legitima un gest suplimentar de precauție: inversarea ceștilor de cafea. Cel ce ar trebui să-i fie interlocutor n-are nici o reacţie!

"Are you interested in films by any chance?", întreabă apoi, în prelungirea tentativei de legitimare. Dar nu așteaptă răspunsul, încurajată poate și de atitudinea impasibilă a celui de lângă ea: "I like really old films. You can really see what the world looked like, thirty, fifty, a hundred years ago. You know the clothes, the telephones, the trains, the way people smoke cigarettes, the little details of life." 

Truth be told: The Limits of Control e doldora de referințe cinematografice, care de care mai  variate, Jarmusch folosind personajul Tildei Swinton, de pildă, pentru a dezvălui sursele din care a preluat pentru a-l plămădi. Monologul ei continuă, așadar, și în mai puțin de un minut Marilyn Monroe îi ţine de urât lui Tarkovski: "The best films are like dreams you're never sure you've really had. I have this image in my head of a room full of sand and a bird flies towards me and dips its wing into the sand. And I honestly have no idea whether this image came from a dream or a film." O pauză de câteva secunde. Undeva, la câțiva metri de terasa pe care stau, doi bărbaţi cară... o cadă de baie.  

Next thing we hear is this: "Sometimes I like it in films when people just sit there, not saying anything. Diamonds are a girl's best friend..." (după schimbul cutiilor de chibrituri)



Apoi, într-un acces controlat de sinceritate, cu toate accentele puse exact unde trebuie, Blonde ne spune de unde vine: "Have you seen The Lady From Shanghai? Orson Welles. That one makes no sense. Rita Hayworth is a blonde, I think it's the only film she was ever blonde in. It's like a game: deception, glamor, a shootout with shattered mirrors. She dies in the end." Informaţie esenţială ce-i pregăteşte evanescenta ieşire din scenă!

E de domeniul evidenţei că Blonde, mai mult decât celelalte pe care Jarmusch le scoate din mixer, e tributar acelui filon pulp, tulbure-glamour, specific filmelor noir din anii 40-50. Când vorbește despre Rita Hayworth, vorbeşte, practic, despre sine. Peruca blondă nu face decât să-i desăvârșească fișa postului și look-ul misterios de copil de suflet al lui Raymond Chandler.


"She dies in the end", vă amintiţi? E o nadă al cărei efect îl vedem peste vreo 25 de minute, când atenţia periferică a killer-ului profesionist e captată de acest afiş pe care Doyle zoomează pentru a alunga orice dubiu:


No alarms & no surprises: e personajul Tildei Swinton! Dar nu asta e important, rezolvarea fiind pentru unii previzibilă. Ce trebuie „citit” e titlul filmului: Un Lugar Solitario. Adică echivalentul în spaniolă pentru... In a Lonely Place. Abia în cadrul următor se întâmplă ceva (normal, nu?): femeia din poster coboară în stradă, e chiar după colţ, săltată şi urcată cu forţa într-o maşină ce demarează în trombă.


Şi ce vrea să zică toată tevatura, dincolo de ludicul slalom făcut de Jarmusch printre diverse şi eclectice instanțe cinematografice? Nimic deosebit, dacă ne gândim că The Limits of Control e o superbă şi deliberat gratuită demonstraţie pe tema controlului (auctorial) şi a limitelor (interpretării). Care limite, fiind atât de elastice, îmi lasă mie libertatea să mă gândesc inclusiv la Silence, personajul lui Jean Louis Trintignant din Il grande silenzio!

Desigur, asocierea nu e pe de-a-ntregul funcţională, însă mi-o pot permite, fiindcă Jarmusch îmi oferă luxul de a fi subiectiv (Lone Man: I understand. But I understand subjectively).

Pentru că, vă place au ba, aceasta e esenţa acestui blog!

Marlene's leg(acy)




 „Darling, the legs aren’t so beautiful, I just know what to do with them. 
Marlene Dietrich
(via Life Magazine)

duminică, 7 noiembrie 2010

"Four is what...?" (6) [Emmanuelle Riva in Hiroshima, mon amour]

Screenshots from Hiroshima, mon amour (dir. Alain Resnais/1959)


Și-n minte persistă vocea tristă a Emmanuellei Riva, alegându-și cu grijă vorbele, la fel de actuale acum ca și atunci și, probabil, ca întotdeauna: 
Listen to me. I know something else. It will begin again. Two hundred thousand dead and eighty thousand wounded in nine seconds. Those are the official figures. It will begin again. It will be ten thousand degrees on the earth. Ten thousand suns, people will say. The asphalt will burn. Chaos will prevail. An entire city will be lifted off the ground, then fall back to earth in ashes.

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Director cameos in their own films (II)

Sir Alfred Hitchcock in one of his latest thrillers: Marnie (1964)

He('s) Qiwu(vu)

Când ai de gând să schimbi headerul cu Chivu?, mă admonestează galeș, la telefon, cel mai cinefil prieten al meu. Chivu? Care Chivu??? Nu pricep unde bați, răspund eu, ușor dezorientat. Cum care Chivu, bătrâne? E la tine pe blog. Păi ce facem aici? Ori suntem cinesseuri ori nu mai suntem... :))))

Pauză de respirație, raționare accelerată și... gata! Am prins omofonia și reacționez: Vrei să zici He Qiwu, Cop 223 adică. Mare pișicher poți fi. De ce să-l schimb? Ce nu-ți place le el? Eh, nu e că nu-mi place, ziceam și eu așa, într-o doară! Apropo: am încercat să capturez și eu screenshotul ăla. No fuckin' way! Tu cum ai reușit? Ce să-i fi spus? Mai bine plusez cu încă unul... Hai, două! Mai ușor de prins, firește.

Screenshots from Chungking Express (dir. WKW, 1994)

vineri, 5 noiembrie 2010

Walken & writin'


E din august 2004, e scrisă la mașină şi e de o sinceritate fermecătoare. O scrisoare către fani. în care Walken se alintă că stă pe tuşă. Asta după ce lucrase la trei filme în anul acela.!Oricum, n-a stat mult fără job. În octombrie începea filmările la Domino.

Imaginați-vă acum cum ar suna rândurile acestea relativ banale amprentate de vocea sa fantastică, vocea sa capabilă să moduleze fiecare cuvânt pe o scală infinită de emoţii! Despre cum îşi modulează corpul, dansând, vedeţi aici, într-o reprezentaţie despre Gorzo a scris cândva un text atât de frumos, încât sunt aproape sigur că nici nu-şi mai aduce aminte minunîţiile spuse acolo. Oricum, dacă tot am ajuns aici, e musai să asortaţi apariţia din acest videoclip cu o secvenţă fabuloasă din Catch Me If You Can. Ştiţi voi care!

joi, 4 noiembrie 2010

November CineQuiz (festivitate de premiere şi alte dispoziţii: finale sau tranzitorii)

Algernon a provocat o discuţie cel puţin interesantă legată de indiciile care pot duce la ghicirea răspunsului corect via Google. E o problemă asta, nu pot nega! Totuşi, nu pot trece peste faptul că nu mai departe de CineQuiz-ul din octombrie, acelaşi domn Algernon era el însuşi extrem de generos oferind o serie de hint-uri care au schimbat soarta concursului! Prin urmare, i-am încredinţat ediţia din decembrie, tocmai pentru a avea ocazia să seteze un exemplu! A nu se înţelege că mă derobez, no way! Pur şi simplu experimentez alte formule. Altfel spus, din moment ce există Special Guest Post-uri, am putea organiza şi Special CineQuiz-uri în regia unora dintre voi. În fine! E încă o mănuşă aruncată... 

Dincolo de chestiunile procedurale, avem câştigători. 12. Adică o întreagă echipă de fotbal. Şi o rezervă. De fapt, sunt mai multe rezerve şi mă refer la cei care s-au retras elegant din competiţie deşi aveau toate atuurile să rămână. Aşadar, după câteva luni, s-a închegat aici o echipă de cinefili care va trebui să-şi dovedească valoarea şi competenţa în... decembrie! Cu Algernon antrenor secund ;)

Roll the drums, please! Here are the champions (în ordinea în care au indicat ce trebuia indicat, respectiv Alas de mariposa/dir. Juanma Bajo Ulloa): Stoenescu Adrian, Alta_, Madlenes, o picătură, Claudia, capatullumii, sorina, ana, dedulea, himerya, domnisoaraT & somebody

Cu două excepţii - sorina şi somebody -, ale căror adrese de email nu le cunosc (aştept un blank message din partea lor pe mailul din profil pentru a pune la patru ace detaliile), lucrurile sunt clare. Până vineri spre seară, toată lumea va intra în posesia premiului. See you in December! It will be thrilling... Garantat!

P.S.: Un premiu special pentru sportivitate (aka fair play), instituit ad hoc, va porni spre Supastaru (cu condiţia să facă şi ea/el ce trebuie făcut în acest sens).

Stop joc!

Ladies & gents,

November CineQuiz se opreşte aici! La 1 PM, adică peste 45 de minute, vor fi anunţaţi câştigătorii. Şi alte câteva lucruri. Thanks everybody!

miercuri, 3 noiembrie 2010

CineQuiz (noiembrie)



Cum ziceam şi în teaser: film spaniol din 1991, premiat în festivaluri şi la el acasă, deci Butterfly Kiss sau The Butterfly Effect sunt excluse a priori. Cine e interesat să participe, trebuie să specifice numele filmului şi al regizorului. Deadline: joi, 4 noiembrie, ora 1PM. Ca de obicei, răspunsurile corecte vor fi reţinute până la momentul anunţării câştigătorilor, cele pe lângă vor trece. Premiul, tot ca de obicei, un film din categoria bijuterii rămase pe nedrept în umbră. Good luck, ladies & gents!

Time (butter)flies!

Ne pregătim de November CineQuiz!


Undeva în partea a doua a zilei. Probabil 4. Cel târziu 5. Cine recunoaște cadrul ăsta nu are cum să rateze răspunsul corect. Pentru că următoarele două cadre vor fi din același film. Unul spaniol. Din '91! Deocamdată e suficient, drept pentru care mă opresc aici. See you later, ladies & gents!