Here comes (the) Blonde (Tilda Swinton)!
E unul din personajele cu care Lone Man (Isaach de Bankolé) se întâlnește pentru a obţine indicii care să-i completeze şi clarifice agenda. Blonde e costumată și accesorizată ostentativ: trenci bej și pălărie asemenea, ochelari cu lentile fumurii şi umbrelă albă, transparentă. Privește cu suspiciune în jur înainte să se așeze lângă partenerul conjunctural. "Suspicion... Hitchcock...", murmură. Poate pentru a-și legitima un gest suplimentar de precauție: inversarea ceștilor de cafea. Cel ce ar trebui să-i fie interlocutor n-are nici o reacţie!
E unul din personajele cu care Lone Man (Isaach de Bankolé) se întâlnește pentru a obţine indicii care să-i completeze şi clarifice agenda. Blonde e costumată și accesorizată ostentativ: trenci bej și pălărie asemenea, ochelari cu lentile fumurii şi umbrelă albă, transparentă. Privește cu suspiciune în jur înainte să se așeze lângă partenerul conjunctural. "Suspicion... Hitchcock...", murmură. Poate pentru a-și legitima un gest suplimentar de precauție: inversarea ceștilor de cafea. Cel ce ar trebui să-i fie interlocutor n-are nici o reacţie!
"Are you interested in films by any chance?", întreabă apoi, în prelungirea tentativei de legitimare. Dar nu așteaptă răspunsul, încurajată poate și de atitudinea impasibilă a celui de lângă ea: "I like really old films. You can really see what the world looked like, thirty, fifty, a hundred years ago. You know the clothes, the telephones, the trains, the way people smoke cigarettes, the little details of life."
Truth be told: The Limits of Control e doldora de referințe cinematografice, care de care mai variate, Jarmusch folosind personajul Tildei Swinton, de pildă, pentru a dezvălui sursele din care a preluat pentru a-l plămădi. Monologul ei continuă, așadar, și în mai puțin de un minut Marilyn Monroe îi ţine de urât lui Tarkovski: "The best films are like dreams you're never sure you've really had. I have this image in my head of a room full of sand and a bird flies towards me and dips its wing into the sand. And I honestly have no idea whether this image came from a dream or a film." O pauză de câteva secunde. Undeva, la câțiva metri de terasa pe care stau, doi bărbaţi cară... o cadă de baie.
Next thing we hear is this: "Sometimes I like it in films when people just sit there, not saying anything. Diamonds are a girl's best friend..." (după schimbul cutiilor de chibrituri)
Truth be told: The Limits of Control e doldora de referințe cinematografice, care de care mai variate, Jarmusch folosind personajul Tildei Swinton, de pildă, pentru a dezvălui sursele din care a preluat pentru a-l plămădi. Monologul ei continuă, așadar, și în mai puțin de un minut Marilyn Monroe îi ţine de urât lui Tarkovski: "The best films are like dreams you're never sure you've really had. I have this image in my head of a room full of sand and a bird flies towards me and dips its wing into the sand. And I honestly have no idea whether this image came from a dream or a film." O pauză de câteva secunde. Undeva, la câțiva metri de terasa pe care stau, doi bărbaţi cară... o cadă de baie.
Next thing we hear is this: "Sometimes I like it in films when people just sit there, not saying anything. Diamonds are a girl's best friend..." (după schimbul cutiilor de chibrituri)
Apoi, într-un acces controlat de sinceritate, cu toate accentele puse exact unde trebuie, Blonde ne spune de unde vine: "Have you seen The Lady From Shanghai? Orson Welles. That one makes no sense. Rita Hayworth is a blonde, I think it's the only film she was ever blonde in. It's like a game: deception, glamor, a shootout with shattered mirrors. She dies in the end." Informaţie esenţială ce-i pregăteşte evanescenta ieşire din scenă!
E de domeniul evidenţei că Blonde, mai mult decât celelalte pe care Jarmusch le scoate din mixer, e tributar acelui filon pulp, tulbure-glamour, specific filmelor noir din anii 40-50. Când vorbește despre Rita Hayworth, vorbeşte, practic, despre sine. Peruca blondă nu face decât să-i desăvârșească fișa postului și look-ul misterios de copil de suflet al lui Raymond Chandler.
"She dies in the end", vă amintiţi? E o nadă al cărei efect îl vedem peste vreo 25 de minute, când atenţia periferică a killer-ului profesionist e captată de acest afiş pe care Doyle zoomează pentru a alunga orice dubiu:
No alarms & no surprises: e personajul Tildei Swinton! Dar nu asta e important, rezolvarea fiind pentru unii previzibilă. Ce trebuie „citit” e titlul filmului: Un Lugar Solitario. Adică echivalentul în spaniolă pentru... In a Lonely Place. Abia în cadrul următor se întâmplă ceva (normal, nu?): femeia din poster coboară în stradă, e chiar după colţ, săltată şi urcată cu forţa într-o maşină ce demarează în trombă.
Şi ce vrea să zică toată tevatura, dincolo de ludicul slalom făcut de Jarmusch printre diverse şi eclectice instanțe cinematografice? Nimic deosebit, dacă ne gândim că The Limits of Control e o superbă şi deliberat gratuită demonstraţie pe tema controlului (auctorial) şi a limitelor (interpretării). Care limite, fiind atât de elastice, îmi lasă mie libertatea să mă gândesc inclusiv la Silence, personajul lui Jean Louis Trintignant din Il grande silenzio!
Desigur, asocierea nu e pe de-a-ntregul funcţională, însă mi-o pot permite, fiindcă Jarmusch îmi oferă luxul de a fi subiectiv (Lone Man: I understand. But I understand subjectively).
Pentru că, vă place au ba, aceasta e esenţa acestui blog!
Desigur, asocierea nu e pe de-a-ntregul funcţională, însă mi-o pot permite, fiindcă Jarmusch îmi oferă luxul de a fi subiectiv (Lone Man: I understand. But I understand subjectively).
Pentru că, vă place au ba, aceasta e esenţa acestui blog!