În finalul episodului 11 din Twin Peaks: The Return, frații Mitchum (care inițial voiau să-l curețe) îl invită pe Dougie la restaurant pentru a celebra neașteptata lor prietenie. Un pianist, Angelo Badalamenti în persoană, purtând o perucă în stil Burt Bacharach, interpretează splendid la pian „Heartbreaking”, în timp ce mesenii se cinstesc cu șampanie și savurează faimoasa cherry pie.
La un moment dat, Dougie (un proxy pentru Dale Cooper, aterizat printre oameni după un stagiu de 25 de ani în Black Lodge și aflat în etapa în care trebuie să învețe absolut tot ce presupune a fi o ființă umană) îl observă pe pianist și își îndreaptă întreaga atenție către el și către muzică (trebuie spus că una dintre calitățile minunate ale acestui personaj-concept este capacitatea sau poate limita sa de a se concentra exclusiv pe un singur lucru cu scopul de a-i decripta/percepe sensul - pare stăpânit de un fel de fixație exploratorie). Odată cu acest shift de atenție, toată scena se transformă imperceptibil, se oprește și capătă o altă greutate.
Pornind de la acest click între protagonist și muzică, serialului îi sunt imprimate o emoție și o senzație de lume complexă și completă, cu care, în ciuda excentricităților sale, ne simțim deja familiarizați și de care, inevitabil, ne va fi dor după ce ajunge la inevitabilul finiș. Mie mi se pare că aici este un microclimax secret al sezonului 3 (secret fiindcă e abil mascat), momentul precis în care emerge sentimentul de comunitate. Acesta era deja prefigurat la capătul altui episod (5), diferența fiind că acolo doar noi auzim muzica („Windswept”, altă piesă instrumentală răvășitor de melancolică). Doar că, printr-o tehnică imersiv-hipnotică, Lynch ne induce senzația că melodia aceea este auzită și de Dougie.
Traiectoria lui Dougie Jones (în întregul ei) e fascinantă tocmai pentru că el este „gradul zero” al umanității, un personaj care funcționează pur ecolalic. El nu emite sens, el doar îl reflectă pe al celorlalți, exact cum Paul de Man* spunea că limbajul nu arată lumea, ci se rotește în jurul propriilor sale figuri de stil. Dacă dezvoltăm ideea asta, Dougie este marea aporie a sezonului 3 din Twin Peaks.
În mai toată opera sa, Paul de Man analiza modul în care textele se autosubminează. În interacțiunile sale sociale Dougie exact asta face. Când stă de vorbă cu cineva sau o persoană îi spune ceva, el repetă (în general) ultimele cuvinte. În mod normal, asta ar trebui să ducă la un blocaj comunicațional. Dar, în mod miraculos (sau mecanic), interlocutorii săi își proiectează propriile dorințe și sensuri asupra lui. Dougie este o prosopopee care îi face pe ceilalți să devină proprii lor interpreți. El nu e un om, ci un mecanism retoric.
Alt efect: În Las Vegas, în cazino, nimeni nu vede/observă că Dougie e o legumă cosmică, dar tocmai această inabilitate le permite să-l perceapă drept genial, norocos sau pur și simplu providențial. Paul de Man ar spune că insight-ul (intuiția lor că Dougie e special) e condiționat de orbirea lor (incapacitatea de a vedea că el nu are nicio intenție). Câștigurile lui Dougie la păcănelele „Hellooo-ooo!” este metafora perfectă pentru modul în care funcționează semnele în lume: noroc chior și repetiție mecanică.
În secvența discutată la începutul acestui post, Dougie în fața pianistului (Badalamenti/Bacharach) este momentul în care deconstrucția întâlnește sublimul. Dougie nu are conștiință morală. El are doar senzații. Pentru de Man, esteticul este periculos întrucât pare să ofere un sens acolo unde nu este decât formă. Dougie, care mănâncă tarta de cireșe și ascultă transfigurat pianul, este esteticul pur: nu există un „de ce”, există doar vibrația momentului.
Dacă l-aș opune pe Dougie Jones lui Carol Sturka din Pluribus contrastul ar fi violent. Carol se agață de eul ei cinic, de individualitatea ei uberizată, luptându-se cu virusul. Dougie, în schimb, ar fi un fel de infectat benevol(ent) avant la lettre. El a pierdut (sau încă nu a redobândit) tot ce înseamnă ego, dar spre deosebire de membrii Stupului, el nu face parte dintr-o colectivitate opresivă, ci apare ca o insulă de absență care îi vindecă pe cei din jur. Dougie este un reprezentant al acelui proces de deconstrucție care, în loc să dărâme edificiul, îl face să strălucească scoțându-i în evidență structura altfel invizibilă.
În Twin Peaks: The Return, ideea serialului în interiorul serialului capătă o dimensiune suplimentară. Cutia de sticlă din primul episod în care un tânăr veghează o proiecție misterioasă, funcționează ca un ecran, o metaforă a actului vizionării. Această metaforă sugerează că noi, ca spectatori, asistăm la proiecția unui „adevăr” (Lynch i-ar spune idee) care poate deveni, la un moment dat, o realitate violentă și imprevizibilă. Acest simbolism se aliniază perfect cu ideea demaniană a alegoriei ca ruptură: ecranul nu ne apropie de un adevăr, ci ne arată tocmai distanța față de el. Realitatea din spatele ecranului rămâne, în cele din urmă, inaccesibilă.