Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

joi, 2 august 2012

The Dark Knight Rises: estetica discutabilă a reasamblării unui concept din resturi

Mi se învârtea în cap ideea ca un ventilator uitat în priză: acum că a rezolvat-o cu Batman, următoarea  ambiţie a lui Nolan n-o fi cumva Bond? Din punctul meu de vedere, e cel mai potrivit om pentru a prelua rebrandingul şi repoziţionarea seriei, indiferent de încasările pe care le va genera Skyfall. Admiraţia sa pentru aventurile agentului 007, vizibilă, de altfel, în Inception, are un contur şi mai pronunţat în The Dark Knight Rises. Reperul e The World is Not Enough (1999) în raport cu care există destule asemănări (e.g.: amândoi „negativii” au background terorist şi o agendă setată pe detonarea unei bombe, sunt interesaţi de favorurile unor doamne cu principii morale ambigue, au un aparat senzorial disfuncţional şi nu în ultimul rând, detaliu pitoresc!, sunt defectivi de freză,  în timp ce Fox împrumută consistent din maniera epatant-eclatantă în care lui Q îi place să se dea în stambă). Apoi, scena care deschide filmul e matriţată pe filiera coregrafiilor aeriene din Bond-urile mai vechi. Pe de altă parte, nu poţi să nu remarci, via Metropolis, glanţul expresionist în care e suflat Gotham City, după cum acelaşi ansamblu urban aminteşte şi de LA-ul opresiv-entropic din Blade Runner.

Evident, un astfel de film, grevat masiv de excese referenţiale, poate fi lejer înecat în izvoarele din care se adapă. La limită, fiind un produs de sinteză cu geometrie şi originalitate variabile, poate să nu aibă nici sens. Nu e cazul aici, pentru că sensul e temeinic încastrat în structura de rezistenţă croită pe scheletul romanului A Tale of Two Cities de Dickens. Conceptual, The Dark Knight Rises e dickensian până în nervii spinali: de la omologia de structură a orfanilor Sydney Carton - Bruce Wayne şi filonul revoluţionar al discursurilor lui Bane, până la dorinţa de justiţie socială şi frica siderantă de un regim anarhic, totul e de-acolo. Implicit numele unui personaj secundar, Stryver, epitom al capitalismului sălbatic, şi explicit finalul, în care îl auzim pe Gordon citind „with a tender and a faltering voice” următorul pasaj:

It is a far, far better thing that I do, than I have ever done; it is a far, far better rest that I go to than I have ever known.” („Este lucrul cel mai bun pe care-l pot face eu, pe care l-am făcut vreodată; iar odihna spre care mă îndrept este cea mai deplină din câte am cunoscut eu vreodată.”)

Sunt chiar ultimele rânduri din cartea lui Dickens, însă Nolan ţinteşte în altă parte, mai ales pentru cei cu lecturile la zi. Câteva paragrafe în amonte găsim un mănunchi de fraze, ce conţin, în esenţă, crezul lui Batman, omniprezent de-a lungul trilogiei:

I see a beautiful city and a brilliant people rising from this abyss, and, in their struggles to be truly free, in their triumphs and defeats, though long to come, I see the evil of this time and of the previous time of which this is the natural birth, gradually making expiation for itself and wearing out.” („Văd un oraş frumos şi un popor strălucit ridicându-se din genunea de acum şi, în lupta lui pentru adevărata libertate, în izbânzile şi în înfrângerile lui, de-a lungul zecilor de ani ai viitorului, văd tot răul acestor vremi şi al vremilor de odinioară care le-au zămislit pe acestea de acum, izbăvindu-se şi mântuindu-se încetul cu încetul.”) 

Nolan e un cineast obsedat de ideea de a provoca emoţie spectatorului. Problema majoră e că în acest demers mizează preponderent pe montaj, capital flotant ce şarjează în permanenţă „modelul actanţial” al lui Greimas, adică acea reţea simplă de funcţii dramatice care explică structura de bază a celor mai multe povestiri. S-a întâmplat în Inception, se întâmplă şi în The Dark Knight Rises. Cel mai important numitor comun al ambelor producţii este incoerenţa fuselajului epic, stufos şi dezarticulat, ori carenţa asta nu se poate remedia sau acoperi prin artificii sau tăieturi de tip „uite-o, nu-i”. Cu timpul, trucul devine obositor şi prolix, mai ales dacă ne gândim că decupajul şi gama de mişcări ale camerei de filmat au sens doar în relaţie cu efectele narative şi cu înţelegerea acestora de către spectator. Care, în cele din urmă, contrar intenţiilor iniţiale, va fi surprins doar fizic, deoarece conexiunile logice ale textului sunt permanent bruscate prin schimbări de direcţie intempestive şi intervenţii succesive din montaj.

Fiind înţesat cu o mulţime de referinţe istorice sau ideologice presărate pe axa Revoluţia Franceză - Occupy Wall Street, unii analişti sau simpatizanţi de stânga au văzut în The Dark Knight Rises filmul politic al anului, în vreme ce activiştii de dreapta i-au imputat populismul feroce. Eu unul am văzut în TDKR un produs perfect calibrat pentru piaţa de entertainment premium sau, într-un alt registru, un potpuriu de opţiuni estetice discutabile şi atitudini politice stilizate până la denaturare.

Pe scurt, finit coronat opus. Cu acest ultim capitol al trilogiei batmaniene Christopher Nolan devine un soi de Michael Bay al elitelor de la Hollywood. De-acum înainte, Nolan care, după cum se poate observa, nu e deloc incult sau ignorant, ci eventual superficial, face parte din liga selectă a regizorilor capabili de sofisticarea funcţională a unor francize aflate în impas, dovadă că până se preia următorul Bond, Nolan a pus umărul la resuscitarea altui super-erou iconic, Superman. Bun, să nu se înţeleagă că îi fac vreun proces de intenţie. Repet: omul e profi, din ce în ce mai profi în action-uri care solicită nu doar nervul optic, ci şi muşchii intelectuali. Şi dacă mutantul ăsta aduce bani, foarte mulţi bani, e cu atât mai bine.

P.S.: Versiunea în româneşte a pasajelor din A Tale of Two Cities aparţine Antoanetei Ralian.