John Magaro (pe care-l văd peste tot în ultima vreme, are o cotă de piață ceva de speriat sau poate are un agent bun, nu o zic degeaba, dacă veți vedea filmul pe care-l recomand, lucrurile se leagă)
și
Steve Buscemi (re)văzut recent într-un cameo în The Studio, în care ne învață cum să-i pronunțăm corect numele de familie).
Este un trio de mare angajament ține afișul unui film cu un titlu lung, lung, că nu încape pe generic decât cu fonturi mici, mici. Mă rog, pe ecran mare nu-s chiar atât de mici, pe alte device-uri se schimbă datele problemei.
[Paranteză: Oricum, moda/modelul ăsta al titlurilor imense pare că e din nou pe val, mai ales că o parte din filmografia Linei Wertmüller, aia care corespunde acestui tipar, revine în actualitate datorită unor restaurări.]
Ok, titlul e lung și tare aș vrea s-ajungă la tine, în casa ta, vorba unui șlagăr compact, fiindcă eu unul nu am mai râs atât de mult la niște poante deștepte și fresh de nici nu mai știu.
E un feel good movie lansat din mintea unui regizor turc ajuns în State (Tolga Karaçelik), care bagă-n blender un ucigaș plătit retras din activitate, un scriitor mediocru lovit de crampa inspirațională și soția acestuia, dornică să scape de el în moduri la care nu te-ai gândi. Nu, nu, nu vă gândiți că l-ar fi angajat pe asasin sau ceva, no way, killer-ul cu simbrie retras are cu totul alte intenții.
Se ajunge până în punctul în care omul face terapie de cuplu, iar astea-s niște secvențe realmente antologice care te și se duc direct în absurdisme loveable de tip Kaurismaki. E o comparație ce poate fi extinsă și-n același timp restrânsă, Karaçelik reușind să își croiască un stil aparte: ai senzația că recunoști câte ceva, dar altfel ești pe un teren plin de surprize. Practic nu știi unde-l duce, mereu există opțiuni disruptive.
Aș vorbi despre despre el până mâine, aleg să parcelez mesajul, voi mai pune și-n zilele următoare niște chestii, aici sau/și dincolo, aleg să mă opresc spunând doar că până și genericul e o poezie. Pare inventat. În sensul că numele unora dintre cei care apar acolo sunt prea mișto ca să fie reale. Sau na, se pupă cu filosofia de ansamblu.
Un RE:gal, cum se spunea pe vremuri într-o preaminunată revistă de film.