S-a rupt șirul la 10, nu-i bye, îl voi reînnoda cu stil.
Cu doi (de) n.
Ca să țină chiar de s-ar scula și Macedon în persoană.
Aș pune (și) această imagine sub formă de metacomentariu pentru că mi se pare perfectamente relevantă (și) pentru Good One, indie low key excelent scris și regizat de India Donaldson (debut, btw) văzut în competiția BIFF (excelentă selecție so far, felicitări!).
În filmul ăsta aparent nu se întâmplă nimic, chestiune ce enervează la culme spectatorii centrați pe „Să se întâmple, dom'le, ceva, că d-aia am venit la cinema”, iar când se întâmplă, un breaking point domol orchestrat (că nu-i Blair Witch Project, deși tot păduri și camping alpestru vedem în mare parte), se enervează alt sector de ultrași: „Dar, ce a avut, dom'le, ce s-a supărat așa, glumea și omul, n-a dat cu parul!? Și apoi ăsta e subiect de film???”
Răspuns: da, e subiect de film. Mai mult chiar, merită insistat asupra lui, fiindcă exact asta s-a întâmplat: un adult (i)responsabil a dat (verbal) cu parul. Iar faptul că personajul principal sau cvasicentral, o adolescentă de 16-17 ani, p-acolo (interpretată ca la carte de Lilly Collias), este extrem de deranjat(ă) de o remarcă-invitație totalmente deplasată, venită din partea acestui adult care ar trebui să știe ce e glumă pe bune și ce glum(iț)ă in disguise, eu îl găsesc pe deplin justificat.
Este o perspectivă care trece pe sub radar în cazul a destui regizori bărbați, las deoparte că pentru majoritatea lor nu prezintă vreun interes. Well, vine India Donaldson cu acest unghi și ni-l aduce în fața ochilor, deloc ostentativ, fără pretenția de a demonstra ceva în mod special, îl arată pur și simplu, concluziile (if any) rămânând să le ex-tragem noi. N-aș spune ca Truffaut, apropo de filme, că n-ar trebui să aibă mesaj și că dacă vrei mesaje, mergi la poștă (au zis mai mulți vorba asta, în diverse formule, eu merg cu Truffaut), căci în Good One un mesaj există, doar că e livrat fără emfază, ceea ce face totul o dată în plus izbitor.
Deși n-are treabă la nivel de subiect (poate doar ca setting) cu Old Joy al lui Kelly Reichardt se înrudește cu acesta în termeni de ritm (pacing) și estetică a liniștii (sau tăcerii): cele mai multe lucruri se spun când nimeni nu spune nimic (cu voce tare). Să faci asta cu cap, adică rost, astăzi, într-un peisaj dominat de hărmălaia dolby & friends, mi se pare admirabil și de salutat. Ceea ce, iată, fac și eu: remarc și salut diferența!
P.D. Pe undeva poate fi chiar și salutar ;)