[Pentru cei care vor ajunge aici pe alte căi decât pagina de fb: cronica lui Alex. Leo Șerban, pe care o regăsiți transcrisă mai jos, trebuie parcursă în contextul postării mele de pe fb dedicate filmului Anul nou care n-a fost (regia: Bogdan Mureșanu). Altfel, fără reperele astea, există riscul de a nu se înțelege mare lucru din demersul de față.]
-----------------------------------
Alex. Leo Șerban: Adevăr și fals în Revoluția din decembrie
«ULTIMUL film al veteranului Sergiu Nicolaescu se numește 15, titlu care trimite în mai multe direcții.
Ar fi vorba, mai întâi, de cei 15 ani care au trecut de la Revoluție, timp în care idealurile pentru care au murit acei oameni în decembrie '89 s-au transformat, pentru unii (puțini) în conturi serioase în bănci, iar pentru alții (majoritatea) în pensii mizere și ajutoare de șomaj.
În al doilea rând, „15” este numărul cadavrului - încă viu al lui Marinică, marinarul mereu chefliu împușcat la Timișoara și dus, într-o operațiune secretă de camuflare a masacrului, la București, Crematoriul Cenușa, pentru a fi incinerat împreună cu alți 42 de martiri; operațiunea poartă numele de cod „Trandafirul”.
În fine, 15 este vârsta fiului acestui Marinică (și al unei muncitoare pe nume Imola), căruia i s-a pierdut urma și pe care-l caută în scopuri de scoop jurnalistic o gazetară franceză de origine română, „Irenne” (sic), reîntoarsă în țară în 2004.
Tonul
general al filmului este amar, deziluzionat: „Revoluția” nu mai interesează
decât ca prilej de comemorări oficiale și, cum spuneam, de bilanțuri în presă
(sau ca subiect de film - vezi 15). România de acum a devenit o țară-a-nimănui,
asemeni copiilor abandonați prin canale, o țară a contrastelor sociale în care
cei cu mână lungă fac legea, iar corupția se măsoară în oferta de șpăgi și
omerta generalizată: cei care au tac chitic, refuzând să răspundă de unde au,
iar cei care n-au stau cu botul pe labe, înfrânți de „sistem”. Nimic nou. Decât
că o spune Sergiu Nicolaescu, actor al Revoluției și senator al Tranziției.
Dar
această punere în oglindă a celor două Românii (cea falsă a lui Ceaușescu și
cea adevărată a lui Iliescu-Constantinescu-Băsescu) este, dramaturgic vorbind,
disproporționată: deși filmul începe în prezent, odată cu trimiterea
jurnalistei (Maia Morgenstern, extrem de expresivă când face poze în elicopter)
pe urmele copilului născut în catedrala din Timișoara, întoarcerile în timp, în
decembrie 1989, la povestea lui Marinică (Cristi Iacob, care și cântă), sunt
atât de frecvente și de lungi încât spectatorul are senzația, adesea, că
începutul a avut doar rol de „copertă”. Nici asta nu e adevărat, căci
revenirile în prezent au loc totuși din când în când; este însă imposibil de
spus de ce în anumite momente și nu în altele. Funcția dramatică a
„contrapunctului” pare să fie, mai degrabă, efectul unui hazard de montaj.
Imola (Ioana Moldovan, lăcrămoasă) trăiește, așadar, la Timișoara, împreună cu colegele ei de fabrică, șvăboaica Hilde (Mihaela Rădulescu, mamoasă) și Nina (Daniela Nane, irosită), într-una din acele case bănățene care seamănă cu versiunea locală a locuințelor neorealiste: o clădire aproape neverosimilă, cu o intrare gen „turn” și cu două șiruri de coridoare exterioare, de o parte și de alta, care dau în curtea interioară a imobilului.
Această locație este cel mai interesant lucru din film - o implantare în peisaj care are toate datele autenticului: ești convins, de cum o vezi, că în acea casă chiar au trăit niște oameni. Al doilea lucru interesant din film este prezența patrupedelor - câini și pisici, mulți câini și pisici, apar în răstimpuri în cadru, parcă spre a ne aminti că mai există ceva viu și adevărat în această poveste.
Din păcate, nici Sergiu Nicolaescu, nici încercatul său scenarist, prozatorul D.R. Popescu, nu par să-și fi dat seama că atât casa bănățeană, cât și animalele domestice prezente în film sunt adevăratele vedete ale filmului și că ar fi meritat o dramă animalier-locativă pe măsură: patrupedele sunt reduse la un rol „decorativ” (sau simbolic? e greu de spus), contemplând mute povestea pe cale de desfășurare, în timp ce fabuloasa casă bănățeană (care ar trebui să facă, iute, obiectul unei restaurări UNESCO!) pare să alunge, sistematic, personajele filmului.
Din fericire, nu același lucru se poate spune despre film: 15 este un film de maturitate - una din cele mai irezistibile comedii despre „Revoluție”! -, care trebuie văzut ca să fie crezut. Și nici măcar atunci.»
(text apărut în Ziarul de Duminică, noiembrie 2005)