Cu mixul său de melancolie, umor absurd & sec și arhitectură brutalistă, آواز بوقلمون / Une langue universelle / Universal Language (e important să folosim toate cele trei denominări măcar la început) seamănă cu o versiune persano-canadiană a filmelor lui Roy Andersson (retras între timp).
Unele dintre personajele (animate și inanimate) de care ne ciocnim ciclic - un bărbat pe care nu-l vedem niciodată în timp ce dă indicații din interiorul unui brad de Crăciun, un măcelar în scaun cu rotile purtând pălărie roz de cowboy și citind poezii unor curcani, o elevă costumată în Groucho Marx, o servietă pe o bancă din care cresc tulpini și despre care se pretinde că face parte din „patrimoniul UNESCO” - ar fi putut foarte bine să iasă din filme precum You, The Living sau A Pigeon Sat On a Branch, Reflecting On Existence. Idem interioarele mohorâte (note de gri și maroniu) în care funcționarii plâng fără ca alți oameni să le acorde atenție, iar vânzători apatici vând șervețele și medicamente pentru somn, în timp ce murmură inexpresiv „Viața merită trăită”.
De asemenea, gaguri recurente străbat intriga: mai presus de toate, curcanii. Curcani care fură ochelarii copiilor, hărțuiesc doamne în vârstă în autobuz sau se etalează prin reclame grotești la măcelării. Acestora li se adaugă, printre altele, un ghid turistic ce aduce a Borat, care și-a propus să le arate vizitatorilor cele mai plictisitoare locuri din acest oraș al deșertului de gheață.
Ce-l diferențiază pe Rankin de Andersson, cred eu, este faptul că umorul său este sau se simte mai puțin sumbru: găsești mai multă empatie față de personaje și între ele. Apoi, dacă regizorul suedez obișnuia să-și structureze filmele sub forma unei colecții de schițe sau viniete cu personaje recurente, Universal Language este o narațiune stand alone, cu mai multe straturi, chiar dacă semnificațiile din spatele ei nu sunt întotdeauna clare.
Filmul de față nu este nicidecum o experiență deprimantă, ci un foc de artificii susținut de umorul absurd. Începe cu un efect de distanțare: deși se desfășoară în aceeași Canadă, mereu înzăpezită, toți vorbesc într-un minunat grai persan. Până și lanțul de cafenele Hortons - icon canadian hardcore - servește ceai iranian!
[Paranteză pătrată:
În 2007, Guy Maddin s-a întors în orașul său natal (Winnipeg) pentru a-și căuta mama - și l-a înfățișat drept „cel mai trist oraș din lume”, cufundat în întuneric și frig etern. 17 ani mai târziu, un bărbat pe nume Matthew (interpretat chiar de Matthew Rankin, fost asistent al lui Maddin, ca să nu mai spun că filmul său de debut, The Twentieth Century din 2019, era puternic amprentat de stilul lui Maddin) este atras de același loc, tot în căutarea mamei sale.]
Matthew revine, așadar, acasă. Părăsește Québec-ul și slujba din administrație avută acolo. Casa lui este în Winnipeg. Dar acesta nu este capitala Albertei, cum susține cu încăpățânare agresivă fostul său șef, Winnipeg este, de fapt, capitala Manitobei însă, în același timp, este și... Teheran. Limba oficială nu este nici engleza, nici franceza, ci farsi. O auzim în prima scenă din film într-o o sală de clasă prin care zboară avioane de hârtie iar elevii fac gălăgie, până când profesorul întârziat își face apariția și îi ia la rost, spunându-le să facă prostiile alea de exerciții neapărat în franceză.
Intriga este, pe de o parte, propulsată de căutarea mamei, care, de ani de zile, îl confundă cu un alt bărbat - și de un MacGuffin sub forma unei bancnote rămase sub gheață, pentru care se luptă copii și adulți. Toți rătăcesc printr-un oraș pe care directorul de imagine Isabelle Stachtchenko îl surprinde în încadraturi atent lucrate (pe 16 mm desaturat & agreabil granulat), încât ai crede că întreaga Canadă este doar arhitectură brutalistă, fără ferestre, în culori palid-pastelate. Montréal, unde începe filmul, este împărțit în trei districte marcate prin culori: gri, bej și maro. „Timpul pe care l-am petrecut aici a fost de departe cea mai neutră experiență din viața mea”, îl asigură Matthew pe șeful său la plecarea din Québec.
Dar, de fapt, intriga este mai puțin importantă. Aici nu drumul este scopul, ci toate micile descoperiri pe care Rankin le adună ca într-un clasor: Asemeni lui Quentin Dupieux, el își umple filmul cu replici scurte, deadpan, și cu non-sequitur-uri complet arbitrare și enigmatice: În curtea unei școli se întâlnesc eleva costumată în Groucho Marx și un măgar care nechează, pe un mural dintr-un mall părăsit, Justin Trudeau face propagandă economiei care duduie, iar pe o bancă o reclamă promovează serviciile lui Rod Stewart ca agent imobiliar. Bineînțeles, în farsi.
Probabil că cine înțelege persana sau este familiarizat cu istoria canadiană (în special conflictul dintre culturile anglofone și francofone) ar putea prinde și mai multe gaguri de limbaj și inside jokes, dar chiar și fără acestea, comedia suprarealistă semnată de Matthew Rankin te face să râzi în hohote. Căci râsul este o limbă universală, știm asta de la filozofi cu morgă.
Anyway, oricât de mult s-ar putea pierde Matthew în absurditățile acestui Winnipeg, locuitorii îi stau alături cu bunătatea lor colerică, cu empatia lor dezinhibată sau cu gesturi reparatorii atât de complicate că-și pierd noima. Îi oferă ceai alături de gheață ca să nu răcească, au ei grijă de mama pe care o sună prea rar sau, pur și simplu, îi tricotează o pereche de șosete. Toți vorbesc o limbă universală, care se vorbește doar pe Planeta Rankin. Și care sună fermecător. Fiți bineveniți!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu