I'm only happy when it rains. Or when it pours.
Încerc într-o notă ceva mai optimistă să prezint un film despre adicție (alcool), incomod și fără menajamente pus în ramă de Nora Fingscheidt, pornind de la cartea scrisă la persoana I de Amy Liptrot. Adică asta, tradusă ți în românește la editura nasturelui negru ;)
Poate că decizia cea mai înțeleaptă luată de Fingscheidt a fost să fragmenteze structura narativă, scurtcircuitând permanent atenția. E un truc eficient, care te ține în priză (iar priza este realul cât se poate de sumbru). Bazat, așa cum spuneam, pe volumul de memorii din rehab scris de Liptrot, filmul propune o privire sinceră și lucidă, deseori crudă, asupra dependenței și a eșecului circular în fața acesteia.
Saoirse Ronan este sarea pământului aici și este fenomenală, zici că vine direct dintr-o sesiune de terapie, a înțeles în cele mai fine layere resorturile intime ale comportamentului adictiv și face ecranul să vibreze aproape în fiecare cadru (și când nu o vedem, o vedem prin alt device, voice over: gândurile vin imparabil, reci ca niște stropi de ploaie cu vânt).
Zigzagăm alături de ea înainte și înapoi în timp, prin labirintul formulelor terapeutice, sperând într-o izbăvire. însă e doar o capcană care ne face să ne simțim ușurați că am scăpat de trecutul ei opresiv. Doar că, după câteva zeci de secunde, suntem aruncați înapoi în tenebre. Înapoi și parcă tot mai jos, fără scăpare și aparent fără ieșire.
Replica pusă de mine îmi amintește de o vorbă pe care mi-a spus-o un tip de prin Irlanda ce frecventa blogul pe la începuturile sale: Nu pot să mă uit la filme treaz. Mi s-a părut o exagerare atunci, însă acum, după acest film, nu mai sunt așa de sigur.