Acest nou film al lui James Gray (The Yards, We Own the Night, Two Lovers), prezent anul trecut în competiţie la Cannes, relatează povestea unei tinere poloneze (Marion Cotillard) care, ajunsă în America la începutul secolului trecut, alături de sora sa beteagă de TBC, este ameninţată cu expulzarea chiar înainte de a păşi efectiv pe pământ american din cauza unor false delaţiuni. Cel mai probabil Ellis Island ar fi fost tot ce şi-ar fi amintit din The American Dream dacă n-apărea in extremis un cavaler în armură palidă (Joaquin Phoenix) care s-o salveze. Mă rog, nu e tocmai o salvare, ci efectul benign al unui târg meschin, dar acesta e un detaliu de care nu se împiedică nici măcar cei implicaţi.
(recomand vizualizarea în full screen)
Diferită de celelalte femei pe care le păstoreşte, din care pricină nici nu ştie cum s-o trateze la început, se îndrăgosteşte de ea, dar nu are curaj să-i spună. Şi oricum, el - Bruno Weiss, pe numele lui - nu e un om al vorbelor. Finalmente, sfârşeşte prin a o obliga să se prostitueze. Şi iar trebuie să spun mă rog, căci e o formă de prostituţie deghizată într-un show de varietăţi împănat cu numere de french can-can şi iluzionism.
Cu alte cuvinte, dacă ai o conştiinţă flexibilă, iar patronul acestei afaceri o are, şi dacă mituieşti câţiva poliţişti să închidă ochii, lucru bifat de asemenea, poţi pretinde că micul tău bordel ambulant e un furnizor onest de entertainment cu servicii complete. În plus, el nu-i nici hain sau lacom, aşa că îşi tratează angajatele galant şi civilizat! E exigent, dar nu mitocan. Mesajul pe care şi-l administrează e limpede: nu-i un peşte ordinar, ci un antreprenor respectabil. În orice caz, asta e autoproiecţia sa mentală.
Schizoidia lui Bruno Weiss capătă accente şi mai pronunţate în relaţia cu Ewa. Întrucât preferă să-şi exprime rudimentele de afecţiune prin fapte, jobul pe care i-l mijloceşte trece în ochii săi drept semn de generozitate. În fond, e singurul care o ajută când toată lumea, inclusiv cei apropiaţi, îi întorc brutal spatele. Dacă ezită să-i mărturisească iubirea sau s-o ceară de nevastă e doar pentru că - din închipuite raţiuni manageriale - nu vrea să amestece lucrurile.
În mintea lui, o astfel de decizie ar însemna o schimbare de statut în ceea ce-o priveşte şi chiar un angajat de nădejde în minus (Ewa este un model de conduită şi se supune orbeşte, comportament subliniat destul de simplist de Gray prin desele prezenţe la biserică). E nevoie de apariţia fratelui risipitor în peisaj (Jeremy Renner) şi de modul direct în care acesta o abordează, propunându-i libertatea, pentru ca instinctele sale să erupă. Mai mult pe dinăuntru, numai că de data asta gestul pe care-l face este sacrificial, demn de un erou romantic.
Aceasta e carcasă narativă, construită preponderent tot de Gray prin concasarea şi reasamblarea a diverse întâmplări reale. La fel de bine putea fi oricare alta, fiindcă The Immigrant este gândit şi realizat exclusiv cu Marion Cotillard în prim-plan (la toate nivelurile de semnificaţie). Susţinut vizual de geniul intuitiv şi soluţiile tehnice puse în fason de Darius Khondji, inspirat parcă din arsenalul utilizat de „marele dispărut” Gordon Willis (în Godfather 2), filmul renunţă treptat la toate ambiţiile anunţate în prima jumătate de oră (coşmarizarea visului american, de ex.) şi rămâne doar o formă de veneraţie pentru o actriţă frumoasă şi talentată, o actriţă care merită indubitabil o astfel de trataţie.
Exerciţiile de acest gen nu-s tocmai noi în cinema. Tradiţia are rădăcini solide şi a (im)pus pietre de hotar, fie că vorbim de Dreyer şi von Sternberg sau, mai recent, de Wong Kar Wai, Tornatore şi Almodóvar. Problema în cazul de faţă e magnitudinea. Lipseşte! Oricât s-ar strădui Cotillard şi oricât ar avantaja-o încadrarea, lumina şi mediile filtrant-reflexive, personajul ei are doar liniaritate. Plasată invariabil în centrul a ceva (fizic sau filmic), Ewa devine o simplă axă în jurul căreia explodează conflicte, se ţes ambivalențe şi se întreţin angoasele bărbaţilor din apropierea ei. Repetarea în buclă a procedeului îi toceşte expresivitatea, sporindu-i, în schimb, coeficientul melodramatic.
Atonal şi pe alocuri teribil de lent, cine-discursul lui Gray pare că se propteşte (reazemă) eminamente pe chipul lui Marion Cotillard, pe care vrea să-l privească şi să-l adore iar şi iar. Din nefericire, după o vreme acest chip nu mai spune prea multe. Rmâne sau devine strict efigia rigidă a înrobirii voluntare. Şi totuşi: e o slăbiciune de scriitură şi mizanscenă cu un efect pozitiv paradoxal: ratând ţinta prin supraexpunere, developează splendid chirceala sufletească a protagonistului masculin, veritabilul cord pulsatil al filmului. Chinul lui pare a avea la temelie vorbele personajului wertherian din Der Waldbruder (Eremitul) de Jakob M. R. Lenz: „Toată treaba asta contrastează atât de teribil cu stilul dragostei noastre”. Sau cu ceea ce crede el că este dragoste.
P.S.: Cadrul final, imaginea cea de pe urmă, imaginea care stăruie în minte multă vreme după ce filmul se va fi sfârşit, este tot ce am văzut mai pictural (in a good way) în cinema, anul ăsta. L-am inclus şi în slideshow-ul care deschide acest text, rămâne doar să-l identificaţi.