Sau the true moment of choice (pentru cei ce-au văzut Vanilla Sky!)
Vreau să vă zic aşa: doamna blondă din imagine şi fiul ei au cărat banner-ul ăsta nu din cale-afară de arătos, încropit ca la grădiniţă parcă, peste tot unde Sunderland a avut meciuri în ultimele 5 etape. Au mers după echipa vieţilor lor de-a lungul şi de-a latul insulei, afişând imperturbabil acest mesaj, fie soare, ploaie, burniţă, zloată sau ce mai dă Dumnezeu pe stadioanele din Anglia. Şi dă!
Printre faze anoste sau de pus în antologii, accidentări sau schimbări, camerele se opreau din când când asupra lor, prilej pentru comentatori să vorbească şi mai abitir în dodii. Contextul le dădea ghes: Sunderland era coada cozii în Premier League. E drept, mai avea două restanţe (teoretic două şanse în plus pentru cine ştie să profite de ele), dar oricum şanse de a avita retrogradarea erau minime, matematic vorbind.
Puţini au crezut în Sunderland în aceste trei săptămâni fenomenologic-istorice pentru ei, mai ales că programul era criminal: deplasări la Manchester City, Chelsea şi Manchester United. Ce credeţi c-au făcut în partidele astea plăieşii lui Gus Poyet, uruguayan de felul lui? S-au dus pe-acolo doar ca să fie drumul cu oameni? Nici pomeneală. Aşa ceva nu e posibil în Anglia. Cel puţin nu deocamdată! Ce-au făcut, deci? Senzaţie, cum s-ar spune! 2-2 la City (au fost egalaţi în ultimele clipe, pe o gafă de portar, deşi au condus cu 2-0), 1-0 cu Chelsea şi 1-0 cu United. Cu aceste isprăvi, pe care iniţial nimeni nu le lua în serios sau în calcul, cărora li s-au adăugat alte două izbânzi pe teren propriu, Sunderland a ţâşnit efectiv de pe ultimul loc (20) până pe 14 şi ar putea să mai urce două locuri dacă învinge şi duminică, în ultima etapă. The Great Escape. A doua de acest fel în analele Premier League.
Prin aprilie, mai exact pe 7, după o înfrângere ruşinoasă cu Tottenham, Poyet decreta cu acea luciditate pe care doar amărăciunea fundamentală ţi-o poate da: „We need a miracle. We need something unique. A shock. I cannot see it coming”. Răspunsul a venit prompt sub forma acestei pânze stângaci pictate: „Miracles happen, Gus”! (Semnul exclamării e de la mine, căci nu puteam pune punct, fiindcă nici doamna cu banner-ul nu a pus punct. Avea motivele ei.) Ţineţi minte vorbele astea, totuşi. S-ar putea să fie printre cele mai importante vorbe pe care le veţi auzi anul ăsta, un an foarte logoreiza(n)t, dacă pot spune aşa. „Miracles happen”! De-acum o axiomă!
Pe care aş lega-o strâns de întrebarea acestui tânăr islandez, devenit personaj de film (The Deep de Balthasar Kormakur) după ce a rezistat vreo 12 ore într-un Atlantic aproape îngheţat, victimă a unui naufragiu cu un micuţ vas de pescuit (se întâmpla în 1984).
Puţini au crezut în Sunderland în aceste trei săptămâni fenomenologic-istorice pentru ei, mai ales că programul era criminal: deplasări la Manchester City, Chelsea şi Manchester United. Ce credeţi c-au făcut în partidele astea plăieşii lui Gus Poyet, uruguayan de felul lui? S-au dus pe-acolo doar ca să fie drumul cu oameni? Nici pomeneală. Aşa ceva nu e posibil în Anglia. Cel puţin nu deocamdată! Ce-au făcut, deci? Senzaţie, cum s-ar spune! 2-2 la City (au fost egalaţi în ultimele clipe, pe o gafă de portar, deşi au condus cu 2-0), 1-0 cu Chelsea şi 1-0 cu United. Cu aceste isprăvi, pe care iniţial nimeni nu le lua în serios sau în calcul, cărora li s-au adăugat alte două izbânzi pe teren propriu, Sunderland a ţâşnit efectiv de pe ultimul loc (20) până pe 14 şi ar putea să mai urce două locuri dacă învinge şi duminică, în ultima etapă. The Great Escape. A doua de acest fel în analele Premier League.
Prin aprilie, mai exact pe 7, după o înfrângere ruşinoasă cu Tottenham, Poyet decreta cu acea luciditate pe care doar amărăciunea fundamentală ţi-o poate da: „We need a miracle. We need something unique. A shock. I cannot see it coming”. Răspunsul a venit prompt sub forma acestei pânze stângaci pictate: „Miracles happen, Gus”! (Semnul exclamării e de la mine, căci nu puteam pune punct, fiindcă nici doamna cu banner-ul nu a pus punct. Avea motivele ei.) Ţineţi minte vorbele astea, totuşi. S-ar putea să fie printre cele mai importante vorbe pe care le veţi auzi anul ăsta, un an foarte logoreiza(n)t, dacă pot spune aşa. „Miracles happen”! De-acum o axiomă!
Pe care aş lega-o strâns de întrebarea acestui tânăr islandez, devenit personaj de film (The Deep de Balthasar Kormakur) după ce a rezistat vreo 12 ore într-un Atlantic aproape îngheţat, victimă a unui naufragiu cu un micuţ vas de pescuit (se întâmpla în 1984).
Întrebarea era adresată unor oameni de ştiinţă care nu puteau pricepe cum a reuşit un ins grăsunel, fără cine ştie ce condiţie fizică, să supravieţuiască în condiţii aproape imposibile (apă rece, valuri puternice, noapte, posibilităţi de orientare aproape nule). Că doar nu era focă sau morsă! Cum-necum, a reuşit. Cum-necum, şi Sunderland a reuşit! Spargeţi-vă capul de vreţi, căutând o explicaţie strictamente tehnică, e problema voastră. Eu mă mulţumesc cu această realitate care nu muşcă, ci vorbeşte. Pre limba ei.