S-a spus despre Hide Your Smiling Faces că este o versiune a seminalului George Washington de David Gordon Green, regizat însă de Haneke cu tuşe poetice de tip Malick. Acuma nu că aş vrea să fac cu tot dinadinsul notă discordantă, dar în tot acest name-dropping e ceva ce nu sună deloc ok! Mă rog, ar fi sunat dacă toţi cei invocaţi s-ar regăsi prin amprentele lor definitorii în lungmetrajul lui Carbone (la debut, apropo). Cu excepţia lui Green, pe drept cuvânt adus în discuţie prin naturalismul subiectului, ceilalţi doi sunt folosiţi ca termen de comparaţie pe baza unor referinţe stilistice mai degrabă şubrede. De pildă, incisivitatea, visceralitatea şi arbitrarul din filmele lui Haneke sunt prezente într-o măsură mult prea mică pentru a conta efectiv (o moarte neanuţată de nimic, teoretic o rupere de ritm, nu duce în vreo direcţie anume, nu decongelează extensiv afecte reprimate). Cât despre lirismul lui Malick, e pastişat şi decuplat de la naraţiune.
Care naraţiune nici nu prea există, căci nucleul epic pare construit în jurul unei compuneri de tipul Cum mi-am petrecut vacanţa de vară în mijlocul naturii dintr-o Americă rurală. Protagonişti, doi fraţi, adolescenţi, care hălăduiesc când pe bicicletă, când per pedes, pe coclauri fie neumblate cu anii, fie abandonate de ani de zile. Animale vii, cadavre animale în putrefacţie, oameni morocănoşi, practic un ecosistem impermeabil şi obnubilant ale cărui modulaţii sunt surprinse sau descoperite prin ochii curioşi, inocenţi sau indiscreţi ai celor doi copii.
Ca premisă, Hide Your Smiling Faces nu sună rău: confruntarea unor adolescenţi cu moartea, interiorizarea acestei ciocniri ca experienţă relevantă în viaţile lor etc. Problema e că, filmic, mai nimic nu susţine această premisă, dezvoltată inerţial prin improvizaţii, învârteli în jurul cozii (de câine, de pisică etc.) şi trageri de timp. Care, în alte condiţii, de ex. asumarea experimentului ca atare, n-ar fi fost atât de stridente. Aşa, rămân doar intenţia şi câteva secvenţe lucrate frumos, însă e cam puţin fie şi pentru un film de numai 80 de minute.
Care naraţiune nici nu prea există, căci nucleul epic pare construit în jurul unei compuneri de tipul Cum mi-am petrecut vacanţa de vară în mijlocul naturii dintr-o Americă rurală. Protagonişti, doi fraţi, adolescenţi, care hălăduiesc când pe bicicletă, când per pedes, pe coclauri fie neumblate cu anii, fie abandonate de ani de zile. Animale vii, cadavre animale în putrefacţie, oameni morocănoşi, practic un ecosistem impermeabil şi obnubilant ale cărui modulaţii sunt surprinse sau descoperite prin ochii curioşi, inocenţi sau indiscreţi ai celor doi copii.
Ca premisă, Hide Your Smiling Faces nu sună rău: confruntarea unor adolescenţi cu moartea, interiorizarea acestei ciocniri ca experienţă relevantă în viaţile lor etc. Problema e că, filmic, mai nimic nu susţine această premisă, dezvoltată inerţial prin improvizaţii, învârteli în jurul cozii (de câine, de pisică etc.) şi trageri de timp. Care, în alte condiţii, de ex. asumarea experimentului ca atare, n-ar fi fost atât de stridente. Aşa, rămân doar intenţia şi câteva secvenţe lucrate frumos, însă e cam puţin fie şi pentru un film de numai 80 de minute.