Screenshots from Kumiko, the Treasure Hunter (dir. David Zellner/2014)
„I only need page 95. It is my destiny”, îl imploră Kumiko (Rinko Kikuchi, unii o ştiţi din Babel) pe gardianul bibliotecii din care încercase să fure un atlas geografic cu harta oraşului Fargo. Omul simte că ceva nu e în regulă cu tânăra aceasta atât de insistentă, dar consimte în cele din urmă şi o ajută să plece cu pagina respectivă, nefiind foarte sigur dacă a luat-o şi el razna sau pur şi simplu e victima unei forme dubioase de hipnoză.
Odată procurată harta, doar banii necesari călătoriei în State rămâneau o problemă, dar şi asta se va rezolva când Kumiko primeşte cardul firmei la care lucrează pentru a face diverse cumpărături. E un fel de secretară şi, deşi în ultima vreme comportamentul ei lasă din ce în ce mai mult de dorit, boss-ul, un bătrânel cam țăcănit, continuă să-i acorde încredere.
Pare ocazia ideală să-şi pună în practică planul fantasmagoric şi nu o va rata. În fond ce-şi doreşte? O nimica toată: să găsească geanta cu bani îngropată în zăpadă de Carl Showalter (Steve Buscemi), în Fargo, iconicul film al fraţilor Coen (1996)! Sună abracadabrant, la limita scrântelii, însă doar pentru noi, deoarece Kumiko face parte din categoria celor care cred că nebuni sunt doar cei ce nu-şi duc visul până la capăt. Cu orice preţ.
Pentru ea, geanta aia e mai reală decât realitatea din jurul ei (cvasiinexistentă, căci ea-i o singuratică, o fiinţă completamente alienată), e comoara în căutarea căreia merită să porneşti precum conchistadorii pe vremuri. De altfel, într-o altă secvenţă a filmului şi implicit a propriei realităţi, ea se defineşte chiar aşa: „I'm like a Spanish Conquistador!” Stârneşte doar zâmbete complezente. Şi-ţi vine să te gândeşti la Don Quijote sau de ce nu?, la Jules Verne, memorabil invocat în Vanilla Sky (într-un context oarecum similar).
Asta-i povestea din film. Cea reală, căci a existat una, e puţin diferită, iar fraţii Zellner (David & Nathan, autori ai scenariului) o prelucrează deştept, mixând fapte şi întâmplări adevărate cu speculaţii şi zvonuri apărute în urma anchetelor oficiale şi jurnalistice. La nivel regizoral (semnează doar David) amestecul e şi mai subtil, dozând echilibrat elemente dramatice şi comice (de comedie neagră, mai precis). Nici o clipă filmul nu basculează într-una din cele două direcţii, confruntând în permanenţă spectatorul cu acel clasic suspension of disbelief. Numai că pe invers!
Distant, neutru şi aproape rece (în sens mcluhanian), filmul vorbeşte, fără a-şi propune să indice vreo concluzie sau o linie directoare, despre lucruri (aş zice plăgi, dacă n-aş risca să fiu prea dramatic) actuale: izolare, însingurare autoindusă, contact precar cu socialul, indiferenţă.
Asta-i povestea din film. Cea reală, căci a existat una, e puţin diferită, iar fraţii Zellner (David & Nathan, autori ai scenariului) o prelucrează deştept, mixând fapte şi întâmplări adevărate cu speculaţii şi zvonuri apărute în urma anchetelor oficiale şi jurnalistice. La nivel regizoral (semnează doar David) amestecul e şi mai subtil, dozând echilibrat elemente dramatice şi comice (de comedie neagră, mai precis). Nici o clipă filmul nu basculează într-una din cele două direcţii, confruntând în permanenţă spectatorul cu acel clasic suspension of disbelief. Numai că pe invers!
Distant, neutru şi aproape rece (în sens mcluhanian), filmul vorbeşte, fără a-şi propune să indice vreo concluzie sau o linie directoare, despre lucruri (aş zice plăgi, dacă n-aş risca să fiu prea dramatic) actuale: izolare, însingurare autoindusă, contact precar cu socialul, indiferenţă.
Kumiko e inadaptata perfectă: nu-şi găseşte locul nici în Japonia natală, unde nu are prieteni (cu excepţia unui iepure!), refuză convenţiile sociale (de ex., măritişul) şi evită orice companie umană ce tinde să-i invadeze spaţiul simbolic, cu atât mai puţin în America, unde aterizează cu o obsesie ce-i perplecsează pe toţi cei de care se izbeşte, în general freakşi ca şi ea. Toţi ştiu că acea comoară nu există, însă nici unul nu se omoară cu firea s-o oprească, fiind cumva sideraţi (cuceriţi?) de cerbicia unei fiinţe out of this/their world.
Până şi poliţistul care ajunge să-i aloce ceva mai mult timp, în parte datorită jobului, în parte din cauza unei fascinaţii greu explicabile, se lasă în cele din urmă păgubaş. Raţional vorbind, ştie că e dusă cu pluta, însă tot pe acelaşi versant al raţionalului se teme de consecinţele imprevizibile ale unui adevăr expus prea brutal. Ezitările sale sunt spaţiul ideal de manevră pentru Kumiko, o formă de aprobare sau legitimare a demersului ei.
Exact aceste două piste sunt folosite şi de Zellner: inocenţa ambiguă a protagonistei şi fascinaţia indescriptibilă exercitată asupra celorlalţi, implicit a spectatorului. Empatia e o cheie sau o cale de a „citi” o fiinţă funciarmente desprinsă de realitate, însă în acelaşi timp balansul despre care vorbeam mai sus ţine filtrul cerebral mereu în alertă.
Exact aceste două piste sunt folosite şi de Zellner: inocenţa ambiguă a protagonistei şi fascinaţia indescriptibilă exercitată asupra celorlalţi, implicit a spectatorului. Empatia e o cheie sau o cale de a „citi” o fiinţă funciarmente desprinsă de realitate, însă în acelaşi timp balansul despre care vorbeam mai sus ţine filtrul cerebral mereu în alertă.
În fond s-ar putea spune că acest film e o interpretare în registru absurd a faimosului îndemn din scripturi: „Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.”