În pofida unui scenariu uneori la limita indescifrabilului, The Assassin este o strălucită demonstraţie de excelenţă stilistică din partea unui geniu plastic în stare de graţie. Come-back-ul veteranului taiwanez Hou Hsiao-Hsien (Millennium Mambo, Le voyage du ballon rouge, Three Times), după aproape opt ani de tatonări şi activităţi pe alte fronturi (a pus pe picioare două festivaluri), e un triumf estetic care a resetat competiţia de la Cannes prin frumuseţea sa formal-somptuoasă.
În comparaţie cu potopul de arthouse flasc şi caduc, veritabilă microindustrie care generează cantități impresionante de producţii ştanţate pe canonul fiecărui mare festival, The Assassin (Nie Yinniang) face notă discordantă prin prospeţime şi detașare de convenții. Premiul pentru regie a răsplătit un cineast (aflat pentru a opta oară pe Croazetă), dar nu a salvat palmaresul, blocat pe mai departe în narcisism şi ipocrizie de protocol. Puteţi vedea asta cu ochii voștri, deoarece mare parte din filmele premiate în 2015, inclusiv Palme d'Or-ul acordat lui Audiard, sunt proiectate la Bucureşti, în Les films... (din care au mai rămas trei zile). Într-o astfel de companie (ajuns prin hazardul selecției), The Assassin e din altă lume și pentru altă lume, o formă rară de cinema. Pentru zilele noastre, vreau să spun, fiindcă altfel aş putea face apel la încă un exemplu de dată recentă (de asemenea, prezent în festival): As Mil e Uma Noites: Volume 1-2-3, cine-maratonul lui Miguel Gomes, o călătorie personală şi ultra-subiectivă prin imaginarul colectiv al unei Portugalii aflate în criză.
Într-o manieră extrem de personală şi îndrăzneaţă, Hou Hsiao-Hsien construieşte metodic în interiorul unei structuri narative specifice filmelor wu xia pian, împrumutând cu largheţe din tropii genului: eroi integri şi generoşi vs. trădători şi sicofanți, conclavuri de palat, lupte şi ambuscade în păduri adânci, la graniţe deopotrivă fizice şi morale, sub pavăza ceţii (personaj în sine). Nu e foarte mult dialog şi în orice caz nu e de natură să umple parantezele dintre scene, să lămurească, să acopere spaţiile albe. Altfel spus, nu are rol diegetic, ci e redus, printr-o sintaxă tributară realismului, la condiţia de element ce decurge din acţiunile combatanților. Subiacent, creionează profilul etic al unor protagonişti. Probabil că unii vor găsi procedeul acesta derutant sau enervant de-a dreptul, numai că asta e o chestiune de gust. Lui Hsiao-Hsien nu pare că-i pasă, la drept vorbind nu i-a păsat niciodată de logica noastră, fiind interesat strict de munca sa de bijutier (şi ce înţelege un neofit dintr-o astfel de muncă?). E un film care nu e purtat de acţiune sau de personaje, ci de energia autorului.
Senzaţia exact asta e: că asistăm la şlefuirea un diamant, activitate căreia artistul i se dedică cu obstinație. Sau, iar asta mi se pare o analogie şi mai aptă, dată fiind luxurianţa vizuală a peliculei, că suntem martori la „facerea” unui tablou care, deşi conţine detalii sau lucruri pe care le-am mai văzut, e complet diferit, nou şi original, mixarea părţilor componente, exterioare sau interioare, având la bază principii care ne scapă, dar care nu încetează a ne uimi.
Dacă vreţi, The Assassin este pandantul perfect pentru The Mill and the Cross al lui Lech Majewski: în vreme ce polonezul încearcă să transforme un faimos tablou şi implicit geneza lui (Calvarul de Peter Bruegel cel Bătrân) în film, Hou Hsiao-Hsien încearcă (şi reuşeşte) să transforme un film într-o pictură. E o tehnică folosită parţial şi de suedezul Jan Troell în Maria Larssons eviga ögonblick (Everlasting Moments), e drept că mai degrabă în cheie impresionistă. La Hou, paleta cromatică intensă (roșu-negru-auriu), imaginea suprasaturată, formatul old school (1.37:1, Academy ratio), filmările prin suprafeţe transparente și cadrele lungi, cărora li se adaugă acurateţea aproape maniacală a reconstituirii epocii, sunt puncte ce susțin această idee (sau converg spre ea).
Dacă vreţi, The Assassin este pandantul perfect pentru The Mill and the Cross al lui Lech Majewski: în vreme ce polonezul încearcă să transforme un faimos tablou şi implicit geneza lui (Calvarul de Peter Bruegel cel Bătrân) în film, Hou Hsiao-Hsien încearcă (şi reuşeşte) să transforme un film într-o pictură. E o tehnică folosită parţial şi de suedezul Jan Troell în Maria Larssons eviga ögonblick (Everlasting Moments), e drept că mai degrabă în cheie impresionistă. La Hou, paleta cromatică intensă (roșu-negru-auriu), imaginea suprasaturată, formatul old school (1.37:1, Academy ratio), filmările prin suprafeţe transparente și cadrele lungi, cărora li se adaugă acurateţea aproape maniacală a reconstituirii epocii, sunt puncte ce susțin această idee (sau converg spre ea).
Uitaţi, rogu-vă, fie şi pentru câteva clipe, de Crouching Tiger, Hidden Dragon, Hero sau House of the Flying Daggers (nu că ar fi lipsite de valoare), de complicatul şi de baroc-coloratul balet marţial pe care vi-l propun acestea. Ok, încântă ochiul, e aproape o libaţie cinematică ceea ce se întâmplă acolo, dar totul rămâne la nivel fizic. The Assassin, combinând cu sobrietate coregrafia flou-flou a artelor marţiale și eleganţa minimalistă a expunerii, trece la nivelul superior şi provoacă intelectul prin intermediul retinei. Cam ceea ce face şi un tablou.
