Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

sâmbătă, 24 octombrie 2015

La giovinezza||Youth (dir. Paolo Sorrentino/2015): între reciclări şi pastişă

N-am de gând să mă lăbărţez pe şapte paragrafe şi nici să bat apa-n piuă pentru a spune ceva ce e de ordinul evidenţei: noul film al italianului Paolo Sorrentino, un cineast pentru care - nu mai e nici un secret de-acum - am o anumită slăbiciune, e o mare dezamăgire. Fireşte, în comparaţie cu La grande bellezza, dar şi în comparaţie cu orice alt film făcut de el, inclusiv This Must Be the Place, cel mai slab ever, în opinia mea. Întâmplător sau nu, la fel ca acela, şi La giovinezza e tot în limba engleză. Să fie o posibilă explicaţie a eşecului faptul că Sorrentino nu e în stare să comunice la fel de bine cu actorii neitalieni, că nu poate intra în rezonanţă cu ei (s-au mai văzut şi alte cazuri).


Când îi vezi pe Rachel Weisz (singura rază de lumină într-un film în mare parte anost), Michael Caine sau Harvey Keitel debitând replici, unele de o trivialitate aiuritoare (ghiciţi cine e scenaristul?), de parcă ar fi automate de cafea cu voce umană, apare şi întrebarea: nu cumva, dincolo de dialogurile slabe, e şi o problemă de comunicare pe undeva, o problemă de transmitere a cerinţelor?


Evident, nu e singura sau cea mai mare hibă. Defecţiunea e structurală. De pildă, găsesc niţel redunantă, la doar doi ani distanţă de un hit internaţional realizat cu un anume instrumentar, opţiunea de a miza, fără nici o variaţie stilistică, fix pe aceeaşi schemă narativă (peripatetizările sau peripatetismele retrospective ale unor artişti 70+, looking back in anger), fix pe aceeaşi temă axială (îmbătrânirea), fix pe acelaşi melanj muzical (coloana sonoră e cu de toate, de la muzică clasică la tehno-pop) şi nu în ultimul rând pe acelaşi montaj disruptiv. Care funcţiona perfect în La grande bellezza, pentru că povestea de-acolo era centrată pe un singur personaj, ori aici e complet out of sync (există cel puţin două subplot-uri), împingând întregul ansamblu în ceva ce pare o accentuată criză de idei. Sau na, revizitarea unei reţete de succes.


Între noi fie vorba, cam toţi protagoniştii din La giovinezza sunt victimele unor crize: dirijorul interpretat de Michael Caine are o cădere de (psiho)sistem de operare, regizorul lui Keitel (cuscrul dirijorului) de inspiraţie, fiica şi asistenta dirijorului (Weisz) are probleme de cuplu, actorul lui Dano (subtil, nu?) e beteag şi el de spleen anti-hollywoodian, iar un tip ce-l interpretează pe Maradona, dacă nu cumva o fi chiar dublura lui (Roly Serrano), e cât un caşalot steroidizat, semnalment fizic ce denotă o criză generalizată. Apropo: dacă tot voia să-l aibă în film pe Diego, nu înţeleg de ce nu l-a solicitat direct pe el? Că doar sunt prieteni buni, l-a pomenit şi în discursul de Oscar... De ce era nevoie de un proxy care mai curând îi face un deserviciu titularului ? Se ştie deja: în materie de a-şi face singur deservicii, Maradona e neîntrecut.

Mai sunt şi alte personaje prin peisaj, majoritar decorative, un fel de extras cu atribuţii extinse. Ele nu traversează vreun turbion personal, ci viaţa sau orizontul vizual al celorlalţi: muza regizorului (Jane Fonda), o maseuză parţial tăcută, exotică prin prezenţă (Luna Zimic Mijovic), Paloma Faith, Sumi Jo & Mark Kozelek as themselves şi, cu voia dumneavoastră, ultima dar nu cea din urmă, compatrioata noastră Mădălina Ghenea (aplauze, sic!). Tot as herself, dar un fel de herself wannabe: Miss Univers. Ei bine, galeria asta întreagă de freakşi (plombată cu un Dano deghizat temporar în Hitler!) e înghesuită - în scopuri terapeutice, chipurile - în decorul alpestru al unei staţiuni elveţiene (da, da, sunt şi vaci, cu tălăngile aferente, pe care Caine le şi dirijează într-un concert imaginar, rezultând cu acest prilej şi cea mai penibilă secvenţă din film). Altfel spus, un fel de cimitir al elefanţilor înţelepţi, înţelepţiţi sau pe cale de îneţelepţire (vorba vine). Sau un Sunset Boulevard strămutat în Elveţia. Sau corabia felliniană din E la nave va, că tot e Sorrentino mare fan Federico (bine, aici nu e cazul, tentativa de omagiere fiind o cruntă deziluzie)! Mai vreţi? Ar mai fi...


Din cauza conţinutului mai altfel, acest clip e parolat. Parola e ghenea (previzibil, nu?)

Ce rămâne? Imaginea, ce altceva? Grandioasă, spectaculară, eye-candy (maestru de ceremonii, Luca Bigazzi, colaborator de cursă lungă al lui Sorrentino). Mă tem însă că e prea puţin pentru ambiţiile sale măreţe şi pentru aşteptările înalte (ale mele şi ale altora). Poate că pe undeva regresul era inevitabil, se mai întâmplă, dar ce mă miră peste măsură e prezenţa sa la Cannes, în competiţie, în condiţiile în care alte filme, incomparabil şi indubitabil superioare, au fost expediate în secţiuni adiacente. Mă rog, nepotismul sau cosangvinismul de castă e problema selecţionerilor şi a directorului festivalului. Cine ştie, poate-l întreabă cineva pe Frémaux cum stă treaba, că oricum vine la Bucureşti zilele astea cu filmele fraţilor Lumière (restaurate), eu doar semnalez încă o anomalie. Speaking of Les films de Cannes: La giovinezza nu a fost inclus în program, presupun că nu mai e o noutate pentru nimeni, însă dacă simţiţi nevoia unei atrocităţi veritabile, vă recomand Il racconto dei racconti/Tales of tales (cel mai recent Garrone, adică).

Am auzit pe undeva că La giovinezza ar fi un film filosofic. Probabil că e, însă numai pentru cei care n-au citit mai mult de două pagini de filosofie. Altfel, e doar un film ratat, un construct artificial care simulează emoţia, melancolia sau compasiunea şi nu capturează sub nici o formă acea idee de sense of time. E complet în afara ei şi e trist pentru un cineast care citează din Stravinski sau Novalis.