„If you want to arrest a thief, you'll have to arrest the world.”
(The Man in the Tea House)
Hussein (Hussein Emadeddin) e un fost combatant în războiul care a opus Iranul şi Irakul la începutul anilor 80. A luptat la Shalamcheh, unul din punctele fierbinţi ale acelui conflict. A rămas cu sechele de pe urma atacurilor cu bombe chimice. Se tratează cu cortizon. Are o motoretă pe care ziua o foloseşte în plimbări, alături de un amic sau de sora acestuia cu care ar trebui să se căsătorească, iar seara pentru a livra pizza în cartierele bogate ale Teheranului. E de încredere, dar cam lent. De la cortizon, crede patronul pizzeriei. Şi de la obezitate, probabil. Care tot de la medicamente i se trage.
Iată schiţa de portret a protagonistului din Crimson Gold (dir. Jafar Panahi/2003), film pe care cenzura iraniană l-a considerat prea depresiv şi deraiat de la linia politică oficială pentru a fi proiectat în sălile autohtone. A ajuns, în schimb, la festivaluri (Premiul Juriului în secţiunea Un Certain Regard), ocazie pentru Panahi de a-şi consolida reputaţia de cineast şi cineast-problemă în patria-mumă. Care îi va taxa în cele din urmă excesivitatea criticii sociale practicate şi aşa-zisele derapaje anti-islamice, arestându-l şi condamnându-l închisoare, în decembrie 2010: 6 ani, cu executare, plus o interdicţie de 20 de ani de a mai filma, scrie scenarii, acorda interviuri sau părăsi ţara altfel decât din motive medicale.
Cu toate acestea, Panahi a reuşit să-şi pună semnătura pe încă două producţii post-condamnare: This is Not A film (2011) şi Closed Curtain/ Pardé (alături de Kambuzia Partovi) - Ursul de Argint, anul acesta, la Berlin, pentru scenariu.
La fel ca Taxi Driver, şi Crimson Gold tot despre marginalizare, alienare şi exasperare vorbeşte. Are acelaşi pronunţat vibe urban nocturn prevestitor de rele. Construcţia e circulară: filmul începe şi se termină cu aceeaşi scenă. Intensă, dură, şocantă. Prima oară acroş, a doua oară apendice sumativ. Între aceste borne, transformarea lui Hussein, colorarea lui în rău.
Conştientizând tot mai acut uriaşele diferenţe sociale, ipocrizia şi abuzurile autorităţilor, ajunge la pragul critic de suportabilitate şi reacţionează. S-a săturat să fie privit ca un paria. Sau să fie invizibil. S-a săturat să vadă că nu va câştiga nici în zece vieţi cât a plătit o cucoană pe un inel adus din Occident. De altfel, de la inelul acela - altă ipostaziere a circularităţii - găsit de amicul său într-o poşetă furată, porneşte totul. Dorinţa sa/lor de a fructifica într-un fel norocul picat din cer îi pune pe amândoi în faţa unor situaţii care le va afecta dramatic viaţa.
Hussein Emadeddin, titularul rolului principal, e actor neprofesionist, aflat la prima şi singura experienţă de acest gen (o parte din trăsăturile sale reale - trecutul militar, tulburările schizo-paranoide - sunt împrumutate alter ego-ului din film). Co-scenarist e Abbas Kiarostami, căruia Panahi i-a fost ani buni asistent de regie, iar povestea e inspirată dintr-un caz real. Un film simplu şi puternic ca un pumn în falcă. Un pumn care te destabilizează exact ca-n celebra vorbă a lui Mike Tyson: Toți avem un plan până la primul pumn în figură.