Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

sâmbătă, 5 octombrie 2013

"Four is what...?" (22) [Ain't Them Bodies Saints]


În primul rând (adică ăsta pe care-l citiţi acuma), numele: Ain't Them Bodies Saints. Nu are un înţeles anume, vreun sens ascuns, tăinuit. Sunt resturile unui vers. Zic resturi fiindcă aşa şi le aminteşte autorul filmului, scenaristul & regizorul David Lowery, aşa i s-au întipărit lui pe hard disk-ul memoriei. Ceva în genul Richard touch face (fanii Depeche ştiu la ce mă refer). Sau din ciclul Liţă Chiţălău, dacă nu vă e cu bănat... Cu atât mai mult cu cât nu înseamnă nimic mi-ar plăcea să văd cum l-ar tălmăci în română oamenii care se pricep la asta. (Alex, ce zici?)

În al doilea rând (vorba vine, e deja al şaselea), e poezia. Derivată din titlu (derivat şi el după cum vă povesteam). Filmul ăsta e tot numai ghiers şi aer vintage (şi nu-i nici o nuanţă peiorativă aici): de la setting-ul vag urban în care se defăşoară (undeva prin inima Texasului) până la acordurile country din coloana sonoră şi accentul sudist, cântat, din vorbele personajelor (oameni simpli, cărându-şi crucea fiecare după puteri). Sunt oameni care vorbesc ca să transmită ce au de transmis. Sau ca să scape de poverile ce-i apasă, deşi unii o fac mai ales în scris. Sunt de vină şi împrejurările potrivinice: el e în închisoare pentru o crimă pe care n-a comis-o. Alege să ia asupra lui pedeapsa, ea, iubita lui încă din copilărie, fiind însărcinată în momentul comiterii delictului: împuşcarea unui poliţist. Nu poţi trimite o viitoare mamă în puşcărie, e primul gând care-i încolţeşte în minte când vede că şansele de a scăpa din încercuire sunt zero. Va primi 25 de ani, dar cine a zis că trebuie executaţi toţi? Ar putea încerca să evadeze...

Poate şi tema asta a sacrificiului liber consimţit conferă textură lirică acestui asamblaj oricum delicat şi atipic sau poate felul în care tema e adusă pe ecran, deloc emfatic, augmentează lirismul, cert e că Ain't Them Bodies Saints e un film de stare, o explorare melancolică a spaţiilor dintre vorbe, a lucrurilor înţelese înainte de a fi rostite. E, de asemenea, o abordare dintr-un unghi foarte personal (elipse narative, tonalităţi crepusculare, chestionare a ideii de maternitate/paternitate) a unei poveşti vechi de când lumea: doi iubiţi despărţiţi de consecinţele unor alegeri nefericite.

În al treilea rând (dar cine le mai numără?), imaginea (Bradford Young a şi fost premiat la Sundance pentru isprava de aici). Poetică şi ea cât cuprinde. Picturală. Dar nu somptuoasă (ca la Almendros sau Lubezki). Mai curând îngrijită, focalizată pe chipurile actorilor (şi istoriile ce se citesc pe aceste chipuri) şi pe detalii ce fac naraţiunea să avanseze fără poticneli. Contre-jour-uri, penumbre, umbre şi lumină naturală, în general, folosită cu rezultate uimitoare în registru magic hour, indiferent dacă e vorba de ungherele unor încăperi sau de câmpurile măturate de vânt şi soare.

Şi nu în ultimul rând (am stabilit deja: nu le mai numără nimeni), actorii. Casey Affleck (mereu o alegere inspirată pentru roluri de small time crooks damnaţi), Rooney Mara (magnetică şi reţinută, amintind de Natascha McElhone în Solaris), Ben Foster (excelent în rolul unui poliţist prins între datorie şi sentimente) şi Keith Carradine, care închide, parcă, peste ani partitura de bandit uns cu toate alifiile din Thieves Like Us de Altman (1974). Bref: distribuţie profi şi chimie de vis între actori care ştiu exact ce au de făcut şi mai ales cum să facă.

David Lowery e abia la al doilea lungmetraj (primul, St. Nick, datează din 2009), dar e o figură notorie în spaţiul indie american. Ca mai toţi din zona asta, e om-orchestră: scenarist, regizor, director de imagine, editor, sunetist, actor, producător, director de casting. Mai bine zis, ce nu e...? Pentru mine, e deja o certitudine, un nume care poate sta fără probleme lângă deja consacraţii (sau chiar înaintea lor) David Gordon Green, Andrew Dominik sau Jeff Nichols. Şi chiar dacă filmul ar fi putut împrumuta din energia thriller-elor marca Peckinpah, această combinaţie de Malick şi Arthur Penn (Badlands + Days of Heaven şi parţial Bonnie and Clyde) e o bijuterie demnă de Noul Val American din anii 70. Din care se inspiră şi pe care-l omagiază!