Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

luni, 21 octombrie 2013

Câinele japonez: reper pentru cineaştii valului de după Noul val

Câinele japonez, opera prima în lungmetraj pentru Tudor Cristian Jurgiu, e construit pe structura unui triptic simetric: se deschide şi se închide cu două cadre fixe de lungime medie (nu le-am cronometrat, dar cred că au aceeaşi durată), de fapt două imagini de la distanţă, căci distanţa e un element-cheie în acest film, în care (în prima) pâlcuri de oameni, furnici în ochiuri de apă, caută numai ei ştiu ce în bălţile rămase în urma unor inundaţii, în vreme ce în a doua, câţiva copii străbat malul unui râu (lac?) până ies din câmpul vizual. Sunt două coperte luminoase (lumina e alt termen esenţial în acest trinom) care stau sub semnul neutralităţii. Între ele, Tudor Cristian Jurgiu, pornind de la un scenariu scris de un teolog (Ionuţ Antoci) şi trecut prin mai multe etape de prelucrare, închide o poveste bittersweet (mai mult bitter dacă mă-ntrebaţi pe mine) alcătuită din trei capitole.



În primul, Costache Moldu (Victor Rebengiuc, într-o nouă descindere în cinema după rolul din Medalia de onoare) încearcă să-şi pună ordine în viaţă (a rămas şi fără soţie şi fără casă din cauza revărsării apelor) şi în lucrurile rămase în urma diluviului. Obiectele astea, martori ai unei vieţi de om cu gospodărie şi rânduieli, nu-i mai trezesc vreo emoţie. Le priveşte oarecum înciudat, le suie claie peste grămadă într-un căruţ şi le aduce în casa repartizată de autorităţi. Trece pe uliţele satului ca un melc obosit ce-şi cară resturile de cochilie într-un echilibru precar, cu zgomot. Pentru el nu mai au nici o urmă de valoare sentimentală aşa cum din toată partea asta din film, expozitivă şi lentă, sentimentalismul e evacuat fără somaţie. E un etos rural esenţializat, distilat în cadre medii sau lungi, cu funcţie sintactică în absenţa prim-planurilor sau a muzicii. Interacţiunile lui Costache cu vecinii sunt rare şi se încheie rapid. Costache din acest segment seamănă cu Ilie Moromete din clasicul lui Gulea, atât prin felul de a fi al personajului (necomunicativ, mucalit, încăpăţânat), cât şi prin cadrul geografic în care e plasat (un sat prăfuit din sud).


Tronsonul intermediar e mai dinamic şi mai prietenos cu dialogul. Pregătită prin aluzii discrete încă din primul act, Costache primeşte vizita fiului său, Ticu (Şerban Pavlu), stabilit şi căsătorit în Japonia. Vine împreună cu soţia (Hiroko/Kana Hashimoto) şi Koji, puştiul de 7 ani (Toma Hashimoto) pe care bătrânul îl vede acum pentru prima oară live. Sunt multe lucruri rămase în suspensie între tată şi fiu care se cer a fi lămurite (de la rămânerea în străinătăţuri până la aranjamentele de nuntă stricate cu o fată din sat).

În virtutea unui bun simţ cinematografic, Jurgiu evită şi aici melodrama sau efuziunile în care involuntar şi inevitabil sunt înecate astfel de momente dacă nimeresc pe mâini sensibiloase. Emoţia se articulează în afara cadrului şi rămâne la latitudinea celui ce priveşte, în spiritul eticii intervalului. Pe de altă parte, trama şi parţial evoluţia lui Costache pe arcul de cerc al psihicului său, îmblânzirea sa, se leagă oarecum de Medalia de onoare. Pensionarul de acolo avea şi el un băiat plecat din ţară, în State, mai precis, relaţiile dintre ei erau tot încordate, iar întoarcerea acestuia acasă va fi prilej de redeschidere reciprocă a ambasadelor. La început inerţial, apoi tot mai simplu, natural.


În ciuda acestor similarităţi, déja vu-ul se disipează repede. Apropierile sunt pasagere şi ţin mai degrabă de hazardul cazuisticii. Survolarea lor elegantă mi-a stârnit un zâmbet admirativ pentru că sunt asumate şi depăşite fără a-şi lăsa amprenta asupra poveştii care rămâne intactă, nealterată. Ultimul capitol ne aduce aproape în punctul iniţial, plecarea lui Ticu şi în special a puştiului, devenit între timp Kojiţă (după un episod bahic care-l umanizează şi mai mult pe Costache) lăsându-l pe bătrân din nou pe cont propriu, în lumea sa provizorie şi iluzorie. Deşi e limpede că mare lucru nu se mai poate întâmpla, Jurgiu nu precipită lucrurile spre un final din poignet. Nici nu trage de timp, învârtindu-se în jurul cozii, ci merge în acelaşi ritm ca-n prima parte spre deznodământ.

În simetria sa nefisurată, Câinele japonez e un film profund uman, sobru şi delicat despre bătrâneţe şi singurătate (şi-n plan secund despre împăcarea cu soarta, cu trecutul, cu familia), care în cele mai bune momente ale sale - şi nu-s puţine! - m-a dus cu gândul la Zviagyntsev. E, de asemenea, graţie construcţiei scenariului pe temelii riguros-minimaliste şi a transpunerii lui cinematografice în termenii unui realism autentic, un film foarte literar. Pentru că nu numai literatura se face cu cuvinte, vorba lui Mallarmé, ci şi filmul, mai ales cu acele cuvinte citite sau descifrate de spectator din jocul mut al personajelor, din gesturile şi din atmosfera pe care acest joc o degajă. În orice caz, dacă noua generaţie de cineaşti are nevoie de un reper pentru a construi mai departe (mă refer la generaţia apărută după ce primul val al „noului realism românesc” şi-a consumat discret energia), acest reper ar putea fi Câinele japonez. Probabil cel mai solid, matur şi promiţător debut al anului!

P.S.: Filmul a intrat de vineri în cinematografe şi poate fi văzut (strongly recommended!) în această primă săptămână în București, Botoșani, Brașov, Călărași, Cluj, Constanța, Craiova, Piatra Neamț, Târgu Mureș și Vaslui. Premiera mondială a avut loc în cadrul celei de-a 61-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la San Sebastian (secțiunea New Directors), iar recent, adică ieri sau alaltăieri, a fost premiat la Varşovia.