Seară de film la ICR. Aseară, mai exact. Amfitrion Andrei Gorzo (mare mi-a fost mirarea să-l văd în Bucureşti, când toată lumea bună şi nebună conjugă infiniTIFF-ul lung, la Cluj). Sală plină, vorbitor nedeprins cu public speaking-ul (multe ă-uri şi vreo două ticuri verbale, dar cine-s eu să judec?!, mai ales că, dacă aş fi fost în locul lui, aş fi fost şi mai disconforta(n)t!).
A făcut o poantă bună, involuntară, dar bună, când a prezentat unul din scurtmetrajele din program: a zis "doi porumboi" în loc de "doi porumbei", titlul corect al filmului (poate şi din cauză că, în urmă cu câteva minute, vorbise en passant de Corneliu Porumboiu). Oamenii au rezonat în hohote, el a prins culoare în obraz, atmosfera s-a mai destins. „În fine...”, ca să-l citez, au fost 7 scurt şi mediumetraje, toate premiate la NEXT 3. Eu aş fi premiat doar vreo 3, în caz că ar conta aspectul ăsta.
De pildă, primul din calup - Toate visele mele pe VHS (regia Timothy X Attack, Anglia, 2008) - a luat premiul publicului. Abia acum îmi dau seama de efectele dezastruoase ale absenţei mele (hehehe!). Dacă eram acolo, nu s-ar fi întâmplat. Aş fi votat altceva, iar votul meu ar fi contat, ar fi făcut diferenţa, right? Data viitoare nu voi mai repeta greşeala, mă voi duce şi voi decide schimbarea. Cred că şi la votul de duminică o să merg. Uneori reuşesc să mă automobilizez că mă şi sperii... O glumă bună, nu? Aşa e şi filmuleţul ăsta. Binedispune, dar nu împiedică uitarea. Next.
Enters synopsis: singur în bucătărie, Dorel se pregăteşte pentru ceea ce pare a fi o petrecere. Stop! Cine se pregăteşte? Dorel! Care Dorel? Ok, să nu pierdem vremea: nu e ciucambelul ăla din vestitele reclame, deşi numele favorizează o astfel de asociere (bizară!). În ce mă priveşte, oricât s-a străduit Adrian Titieni (văzut recent în Pescuit Sportiv) să-l joace nuanţat, cu adâncime, încercând şi reuşind să ne convingă că Dorelul lui are în spate o istorie, o poveste personală (amară), gândul meu tot la pămpălău zbura (răzleţ, ce-i drept).
Nu ştiu dacă rolul acesta e cel mai bun din câte a făcut Titieni (apud Gorzo), memorabil cu siguranţă e, în special prin ineditul poveştii: Dorel, un văduv la 40 şi ceva, alături de doi prieteni ai fiului său, urmează să ia parte la nunta acestuia, care are loc în SUA, prin intermediul unei camere web. Trecând peste faptul că nu mi-aş fi botezat niciodată un personaj cu numele ăsta, nici dacă voiam să-i fac de petrecanie - Dorel e deja tipologie şi cu astea e greu de luptat - Nunta lui Oli (regia: Tudor Cristian Jurgiu/2009) îşi merită premiul pentru cel mai bun film românesc din competiţie (nu am termen de comparaţie, deci îmi potrivesc paşii după ai juriului).
Segmentul median a fost ceea ce am putea numi platou asortat: britanicul Cherries, islandezul Smáfuglar (2 Birds aka Doi porumbei aka "Doi Porumboi"!) şi israelianul Himnon (Imn). Altfel spus, premiul Andrei Toncu pentru cea mai bună coloană sonoră, premiul Cristian Nemescu pentru cea mai bună regie şi Trofeul NexT.
Cherries (regia: Tom Harper) e bibilit şi glossy, fură ochiul şi dă creierului de lucru, hand-held shooting de mare fineţe, aproape bijou. L-aş fi lăsat în afara palmaresului, totuşi.
Fără o susţinere vizuală adecvată, povestea Porumbeilor ar fi putut sfârşi lejer în cimitirul poncifelor delicate. Despre puştani de ambe sexe care se maturizează forţat şi brutal se fac la fel de multe filme ca despre familiile disfuncţionale. Şi cum cam toate ar fi aşa, vorba lui Coupland, e uşor de imaginat ce îmbelşugată e producţia. Din fericire, Runar Runarsson are vână şi mână de regizor, falsele pudori îi sunt străine, chit că e vorba de copii de 14-15 ani, prin urmare cadrele lui, lungi, reci şi fixe, unele dureros de fixe, lovesc în punctele sensibile cu forţa unei bombe exfoliante. Decizia juriului e întemeiată, no doubt about it!
Elad Keidan e la primul scurtmetraj din carieră. Un debut strălucit cu o imagine ştearsă, jerky, care slujeşte de minune subiectului ales: un bărbat între două vârste, burlac după toate aparenţele, iese să cumpere lapte într-un cartier din Ierusalim. Ce poţi face dintr-o astfel de idee, de o banalitate ţiuitoare? Aproape o capodoperă. Pentru unii un exerciţiu pretenţios, fără logică şi ritm, pentru alţii o uluitoare demonstraţie de măiestrie, care-şi permite să facă trimiteri subtile şi de efect la greii genului (Tarkovski - aici am fost total de acord cu Gorzo). Nu obişnuiesc să înşir distincţii pe post de pledoarie pro domo. Nici ce urmează n-aş vrea să fie înţeles astfel. Simt însă nevoia să ataşez lista următoare pentru a fi mai clar în ce ligă joacă omul ăsta încă din juniorat: First Prize, Cinefondation, Cannes Film Festival 2008, First Prize, Tel Aviv IFF 2008, Second Prize , Student Competition – San Sebastian Film Festival 2008, Grand Prix, IFF Mediaschool, Lodz, 2008, Best Fiction Film + VGIK, IFF, Moscow 2008
Despre Taxi Wala (regia: Lola Frederich) şi Mortul nu aude clopotele (regia: Benjamin Mirguet), ambele din Franţa, ambele din 2007, ambele distinse cu menţiuni, nu am mare lucru de spus. Primul are potenţial (absurdul unei situaţii de tip ce faci ca taximetrist dacă un client, femeie musulmană, nu mai vrea să coboare din taxi, după 40 de minute de plimbare, pe motiv că locul din care a fost luată la plecare... a dispărut?) dar e prea scurt, adică subdezvoltat la nivel epic şi la nivel de personaje, al doilea cade în fastidios atât din pricina lungimii (29 de minute), cât şi a subiectului tratat ostentativ-scolastic (un cămătar din Evul Mediu "contemplă destinul sufletului său în ultima zi pe care o are pe Pământ").
A făcut o poantă bună, involuntară, dar bună, când a prezentat unul din scurtmetrajele din program: a zis "doi porumboi" în loc de "doi porumbei", titlul corect al filmului (poate şi din cauză că, în urmă cu câteva minute, vorbise en passant de Corneliu Porumboiu). Oamenii au rezonat în hohote, el a prins culoare în obraz, atmosfera s-a mai destins. „În fine...”, ca să-l citez, au fost 7 scurt şi mediumetraje, toate premiate la NEXT 3. Eu aş fi premiat doar vreo 3, în caz că ar conta aspectul ăsta.
De pildă, primul din calup - Toate visele mele pe VHS (regia Timothy X Attack, Anglia, 2008) - a luat premiul publicului. Abia acum îmi dau seama de efectele dezastruoase ale absenţei mele (hehehe!). Dacă eram acolo, nu s-ar fi întâmplat. Aş fi votat altceva, iar votul meu ar fi contat, ar fi făcut diferenţa, right? Data viitoare nu voi mai repeta greşeala, mă voi duce şi voi decide schimbarea. Cred că şi la votul de duminică o să merg. Uneori reuşesc să mă automobilizez că mă şi sperii... O glumă bună, nu? Aşa e şi filmuleţul ăsta. Binedispune, dar nu împiedică uitarea. Next.
Enters synopsis: singur în bucătărie, Dorel se pregăteşte pentru ceea ce pare a fi o petrecere. Stop! Cine se pregăteşte? Dorel! Care Dorel? Ok, să nu pierdem vremea: nu e ciucambelul ăla din vestitele reclame, deşi numele favorizează o astfel de asociere (bizară!). În ce mă priveşte, oricât s-a străduit Adrian Titieni (văzut recent în Pescuit Sportiv) să-l joace nuanţat, cu adâncime, încercând şi reuşind să ne convingă că Dorelul lui are în spate o istorie, o poveste personală (amară), gândul meu tot la pămpălău zbura (răzleţ, ce-i drept).
Nu ştiu dacă rolul acesta e cel mai bun din câte a făcut Titieni (apud Gorzo), memorabil cu siguranţă e, în special prin ineditul poveştii: Dorel, un văduv la 40 şi ceva, alături de doi prieteni ai fiului său, urmează să ia parte la nunta acestuia, care are loc în SUA, prin intermediul unei camere web. Trecând peste faptul că nu mi-aş fi botezat niciodată un personaj cu numele ăsta, nici dacă voiam să-i fac de petrecanie - Dorel e deja tipologie şi cu astea e greu de luptat - Nunta lui Oli (regia: Tudor Cristian Jurgiu/2009) îşi merită premiul pentru cel mai bun film românesc din competiţie (nu am termen de comparaţie, deci îmi potrivesc paşii după ai juriului).
Segmentul median a fost ceea ce am putea numi platou asortat: britanicul Cherries, islandezul Smáfuglar (2 Birds aka Doi porumbei aka "Doi Porumboi"!) şi israelianul Himnon (Imn). Altfel spus, premiul Andrei Toncu pentru cea mai bună coloană sonoră, premiul Cristian Nemescu pentru cea mai bună regie şi Trofeul NexT.
Cherries (regia: Tom Harper) e bibilit şi glossy, fură ochiul şi dă creierului de lucru, hand-held shooting de mare fineţe, aproape bijou. L-aş fi lăsat în afara palmaresului, totuşi.
Fără o susţinere vizuală adecvată, povestea Porumbeilor ar fi putut sfârşi lejer în cimitirul poncifelor delicate. Despre puştani de ambe sexe care se maturizează forţat şi brutal se fac la fel de multe filme ca despre familiile disfuncţionale. Şi cum cam toate ar fi aşa, vorba lui Coupland, e uşor de imaginat ce îmbelşugată e producţia. Din fericire, Runar Runarsson are vână şi mână de regizor, falsele pudori îi sunt străine, chit că e vorba de copii de 14-15 ani, prin urmare cadrele lui, lungi, reci şi fixe, unele dureros de fixe, lovesc în punctele sensibile cu forţa unei bombe exfoliante. Decizia juriului e întemeiată, no doubt about it!
Elad Keidan e la primul scurtmetraj din carieră. Un debut strălucit cu o imagine ştearsă, jerky, care slujeşte de minune subiectului ales: un bărbat între două vârste, burlac după toate aparenţele, iese să cumpere lapte într-un cartier din Ierusalim. Ce poţi face dintr-o astfel de idee, de o banalitate ţiuitoare? Aproape o capodoperă. Pentru unii un exerciţiu pretenţios, fără logică şi ritm, pentru alţii o uluitoare demonstraţie de măiestrie, care-şi permite să facă trimiteri subtile şi de efect la greii genului (Tarkovski - aici am fost total de acord cu Gorzo). Nu obişnuiesc să înşir distincţii pe post de pledoarie pro domo. Nici ce urmează n-aş vrea să fie înţeles astfel. Simt însă nevoia să ataşez lista următoare pentru a fi mai clar în ce ligă joacă omul ăsta încă din juniorat: First Prize, Cinefondation, Cannes Film Festival 2008, First Prize, Tel Aviv IFF 2008, Second Prize , Student Competition – San Sebastian Film Festival 2008, Grand Prix, IFF Mediaschool, Lodz, 2008, Best Fiction Film + VGIK, IFF, Moscow 2008
Despre Taxi Wala (regia: Lola Frederich) şi Mortul nu aude clopotele (regia: Benjamin Mirguet), ambele din Franţa, ambele din 2007, ambele distinse cu menţiuni, nu am mare lucru de spus. Primul are potenţial (absurdul unei situaţii de tip ce faci ca taximetrist dacă un client, femeie musulmană, nu mai vrea să coboare din taxi, după 40 de minute de plimbare, pe motiv că locul din care a fost luată la plecare... a dispărut?) dar e prea scurt, adică subdezvoltat la nivel epic şi la nivel de personaje, al doilea cade în fastidios atât din pricina lungimii (29 de minute), cât şi a subiectului tratat ostentativ-scolastic (un cămătar din Evul Mediu "contemplă destinul sufletului său în ultima zi pe care o are pe Pământ").
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu