Medalia de onoare: revelație (și măiestrie) la superlativ!

Medalia pe care Ion I. Ion (Victor Rebengiuc) află că trebuie s-o ridice de la Ministerul Apărării e, de fapt, una comemorativă. O tinichea suflată în aur acordată veteranilor care s-au distins prin fapte deosebite de arme în al doilea război mondial. I se atrage de mai multe ori atenția că există o diferență între una și cealaltă, însă pentru el va continua să rămână medalie de onoare, chiar dacă inițial e interesat doar de valoarea ei de piață.

Ion I. Ion e, în esență, un om simplu. Și onest. E flatat de gestul autorităților, însă, în sufletul lui, știe că distincția nu prea i se cuvine. Faptele sale de bravură ar intra mai degrabă în categoria “povești vânătorești”: în vara lui 44, împreună cu doi camarazi a tras cam ca la nuntă, suntem lăsați să înțelegem într-o primă fază, cu un tun abandonat de nemți pe cheiurile Dâmboviței. După 50 de ani, memoria nu-l prea ajută, așa că nu îi este foarte clar nici dacă isprava lor a produs pagube în rândul hitleriștilor, nici dacă, fără bilanț sau cu, a fost consemnată în vreun document militar.

Pentru liniștea lui sufletească, dar și pentru un supliment de legitimitate, mai ales după vizita la Asociația Veteranilor, caută sau cere detalii. Pe cale oficială (scrie comisiei care a făcut nominalizările) și prin mijloace proprii (își vizitează foștii  tovarăși). Practic, filmul lui Călin Peter Netzer funcționează ca discurs cinematografic în sine din clipa în care axul său central începe să vibreze. Altfel spus, din clipa în care Ion I. Ion își dă seama că acea medalie e ultima lui șansă de a reintra în lume, de a resemnifica social, de a re-ființa. Acel obiect e, apropo de un film al lui René Clair, milionul lui, moneda de schimb în relațiile cu ceilalți. În primul rând cu familia. Mai întâi, cu soția (cu care e en froid pentru că, în 88, l-a pârât miliției pe fiul lor dornic să fugă din țară), apoi cu fiul, ajuns, până la urmă, în Canada (care încă îi plătește polițe pentru acel denunț, refuzând să-l ceară la telefon) și, evident, cu restul lumii: președintele asociației de locatari (care-l șicanează cu bilețele lipite pe cutia de scrisori pentru că e rău platnic), cu foștii colegi de armată (care n-au avut parte de acest gen de pseudo-onoruri antume) sau cu puștii din bloc (care încep să-l vadă un fel de erou). Practic, medalia devine parte integrantă din ființa lui. O poartă peste tot, ostentativ chiar! A renunța s-o poarte i se pare de neconceput și pentru a evita o eventuală situație dezonorantă recurge la metode așijderea: minte (schimbă în permanență isprava cu tunul, transformând-o în veritabil act de eroism), manipulează și, în disperare de cauză, se autoexpune unor umiliri seriale.

Pe tot parcursul proiecției nu mi-a ieșit din cap titlul unui film de Bertolucci, Tragedia unui om ridicol, văzut în urmă cu mai mulți ani. O asociere bizară de genul celor pe care nu le poți reprima. Revăzându-l ieri (unul din motivele întârzierii!) lucrurile s-au limpezit: nu atât subiectul, cât mai ales jocul nuanțat, perfect calibrat al lui Victor Rebengiuc era cauza. La fel ca Ugo Tognazzi, Rebengiuc își cerne emoțiile prin sita deasă a acelui contorsionism psihic declanșat de sentimentul tot mai acut că pământul îi fuge de sub picioare exact când are mai puțină nevoie de așa ceva. Și asta pentru că scenariul lui Tudor Voican e construit cu o rigurozitate aproape maniacală, autorul aplecându-se cu grijă asupra fiecărui detaliu ce vertebrează ritmul de viață al unor pensionari în așteptarea poștașului sau a jocului de rummy. Tot acel microcosmos de gesturi banale, repetitive, rutiniere e redat în scenariu la scara 1:1, iar Netzer respectă această dialectică internă a (non)întâmplărilor, alternând planurile-secvență cu tăieturi scurte și gros-planuri ce potențează orizontalitatea sufocantă a nimicului [a se vedea în acest sens izbucnirile seci, zvârcolite, ale personajului principal pornit în căutare de sine, pe care eu îl văd aici (că tot s-a făcut trimitere la Moromete din CV-ul lui Rebengiuc)... un Paraschiv fugit din Teleormanul natal și eșuat în Capitală].
 

(credit foto: Parada Film)

Aș mai adăuga şi că excepționala prestație reușită de Victor Rebengiuc mai are o virtute: generozitatea! Fie că împarte cadrul cu Radu Beligan sau Ion Lucian, fie că-l împarte cu… Ion Iliescu (rămân la părere că fostul președinte și-a ratat vocația!), Rebengiuc păstrează acea distanță care permite tuturor să se desfășoare, să-și justifice prezența satelitară în povestire, dincolo de latura strict funcțională pe care o au ca  personaje secundare. Nu le ia aerul, nu confiscă prim-planul, nu-i reduce la stadiul de jaloane decorative care i-ar contura și mai clar profilul. Dimpotrivă: câștigă și mai mult în consistență stând în umbră și ieșind în larg exact atunci când trebuie.

P.S.1: L-am remarcat pe generic pe Răzvan Rădulescu în postura de script consultant. Nu era nevoie să-l treacă (nu era nevoie pentru mine, zic!) fiindcă i-am simțit mâna în șlefuirea dialogurilor și impregnarea lor cu un anume tip de umor, precum și în apăsarea naturalistă a cuțitului care taie acea felie de pâine amintită în motivația regizorală prin citarea lui Tonino Guerra: „Felia de viață nu este neapărat o felie de tort, dar mai degrabă o felie de pâine, uneori amară, uneori dulce și, de multe ori, grea.”


P.S.2: În condițiile în care, din varii motive, plauzibile sau nu, regizorii români minimalizează rolul muzicii (sau o folosesc ocazional și periferic), Călin Peter Netzer merge pe contrasens şi oferă un instructiv masterclass în materie!