Pieta, al 18-lea film al lui Kim Ki Duk (Leul de Aur la Veneţia 2012) este un atac incisiv la adresa capitalismului sălbatic-asupritor, varianta sud-coreeană, axat pe denunţarea unui veritabil sistem de ecarisaj social. Mecanismul de funcţionare e simplu: prin instrumente de un cinism siderant (în cazul de faţă, împrumuturi înrobitoare ce nu pot fi rambursate), proprietarii sunt obligaţi să-şi abandoneze locuinţele sau atelierele meşteşugăreşti mizere, ajungând invariabil în voia sorţii, epave sub şenilele progresului nivelator. În timp ce unii sunt mutilaţi (li se taie o mână, un picior, ambele etc.) pentru ca firma creditoare să-şi compenseze daunele prin încasarea asigurării, alţii nu mai aşteaptă venirea recuperatorilor şi se sinucid. Cartiere întregi dispar astfel de pe faţa pământului (acţiunea se petrece în Seul). În urma demolării acestor magherniţe mohorâte ai căror locatari nu mai au valoare de piaţă, se creează „spaţiu vital” pentru semeţii zgârie-nori ce urmează a le lua locul. Nimic nou sub soare: de când lumea, civilizaţia-şi are oropsiţii ei.
Maestru în radiografierea derivelor individuale sau societale, Kim Ki Duk se ţine departe de orice ispită maniheistă. Abordarea sa e frontală, în fond avem de-a face cu iminentul sfârşit al unui tip de comunitate, nu te poţi purta cu mănuşi sau metafore, numai că miza e alta: dezvelirea (cu vorbele lui Derrida: „vălul ridicat de pe lucru”). Rezultatul e un film sumbru, în permanenţă angoasant, dur conform tuturor standardelor asiatice de violenţă la zi (explicită sau subliminală), fără speranţă. Un film al cărui structural icon („imagine al cărei sens depăşeşte simpla evoluţie a subiectului descris, regrupând totuşi în ea componentele, motivele tonalităţile povestirii de bază” - Sylvia Foil) e dubla schilodire (fizică şi sufletească). Răul individual odată făcut nu mai poate fi îndreptat deoarece e parte a răului social generalizat, matrice din care nu mai există scăpare sau salvare, fie şi potenţată de căinţă sau convertire. E o concluzie care mă face să mă gândesc la mitul lui Er care încheie Republica lui Platon. Prin Er, revenit la viaţă după o lungă perioadă petrecută în infern, Platon afirmă: „Trebuie să ţii tare cu dinţii această credinţă: de a nu fi cauza unei succesiuni de rele fără remediu şi de a suporta tu însuţi rele şi mai mari”.
**************
P.S: Pieta a fost proiectat marţi, 20 noiembrie, în cadrul galei de deschidere a Bucharest International Experimental Film Festival (BIEFF) ce se desfăşoară la Bucureşti, în perioada 21 - 25 noiembrie. Organizarea a fost din nou la cote înalte de neprofesinalism, adică execrabilă, aşa cum se întâmplă de regulă în România. Accesul pe un singur culoar - îngust, ieşirea pe acelaşi culoar, aglomeraţie ca la bâlci, înghionteli, ce să mai?, tratament asemănător cu cel aplicat vitelor mânate spre staul. În fine... M-am şi plictisit să fac referire la astfel de întâmplări. Se poate şi mai rău. Se poate?
Maestru în radiografierea derivelor individuale sau societale, Kim Ki Duk se ţine departe de orice ispită maniheistă. Abordarea sa e frontală, în fond avem de-a face cu iminentul sfârşit al unui tip de comunitate, nu te poţi purta cu mănuşi sau metafore, numai că miza e alta: dezvelirea (cu vorbele lui Derrida: „vălul ridicat de pe lucru”). Rezultatul e un film sumbru, în permanenţă angoasant, dur conform tuturor standardelor asiatice de violenţă la zi (explicită sau subliminală), fără speranţă. Un film al cărui structural icon („imagine al cărei sens depăşeşte simpla evoluţie a subiectului descris, regrupând totuşi în ea componentele, motivele tonalităţile povestirii de bază” - Sylvia Foil) e dubla schilodire (fizică şi sufletească). Răul individual odată făcut nu mai poate fi îndreptat deoarece e parte a răului social generalizat, matrice din care nu mai există scăpare sau salvare, fie şi potenţată de căinţă sau convertire. E o concluzie care mă face să mă gândesc la mitul lui Er care încheie Republica lui Platon. Prin Er, revenit la viaţă după o lungă perioadă petrecută în infern, Platon afirmă: „Trebuie să ţii tare cu dinţii această credinţă: de a nu fi cauza unei succesiuni de rele fără remediu şi de a suporta tu însuţi rele şi mai mari”.
**************
P.S: Pieta a fost proiectat marţi, 20 noiembrie, în cadrul galei de deschidere a Bucharest International Experimental Film Festival (BIEFF) ce se desfăşoară la Bucureşti, în perioada 21 - 25 noiembrie. Organizarea a fost din nou la cote înalte de neprofesinalism, adică execrabilă, aşa cum se întâmplă de regulă în România. Accesul pe un singur culoar - îngust, ieşirea pe acelaşi culoar, aglomeraţie ca la bâlci, înghionteli, ce să mai?, tratament asemănător cu cel aplicat vitelor mânate spre staul. În fine... M-am şi plictisit să fac referire la astfel de întâmplări. Se poate şi mai rău. Se poate?