Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

sâmbătă, 28 decembrie 2013

De la Lupu Pick la... Lupu: Top 5 cine-deziluzii româneşti în 2013

Atenţie, a început!

Anunţata serie a celor mai bune (superlativ relativ, da?) şi a celor mai slabe (eufemism absolut!) filme din 2013, according to Cinesseur, se deschide cu un top 5 al producţiilor româneşti (le zic generic aşa, deşi unele sunt coproducţii & more), care au lăsat în urma lor semne de întrebare, perplexităţi şi chiar frustrare pe o scală începând cu „ce-o fi fost în capul meu de am văzut acest film? dar în capul regizorului?” şi terminând cu ieşitul din sală. Şi nu numai, dar mai bine să nu intru în detalii!

Carevasăzică, într-un an în care numărul filmelor neaoşe a trecut de 20 (un record, probabil), se poate considera că aria de selecţie a fost generoasă şi la +uri şi la -uri. E adevărat, nu am văzut tot ce se putea vedea, fiindcă îmi mai activez şi eu scutul de protecţie antipros... (Scuze, era să lansez aiurea un proiectil). Am văzut destule, aşadar, însă n-am luat în calcul petarde ca Puzzle-ul lui Zincă, acesta fiind dincolo de orice categorisire raţională: o calamitate, o catastrofă de la primul până la ultimul cadru. Genul acela de telenovelă pe care şi cei de la Acasă Tv s-ar putea s-o refuze, că doar ei îl au pe Iura Luncaşu şef de antrepriză!

Aşadar, adunând, scăzând, afurisind (glumesc!) şi trăgând linie, a rezultat ierarhia de mai jos, pe care v-o înfăţişez în ordine descrescătoare, cu precizarea că locul 5 este echivalentul digerabilului cu oareşece noduri, iar prima poziţie al aproape dezastruosului. Cum ziceam mai sus, se poate şi mai rău. Sau mai jos!

5.  Roxanne (regia Valentin Hotea
În afară de piesa omonimă a trupei The Police, piesă-aspersor de nostalgie de la care s-a şi închegat story-ul, şi de Valeria Seciu, nimic deosebit. Grosso modo, un film cuminte şi făcut cu simţ de răspundere. Potenţial irosit, în opinia mea.

4. Killing Time (regia Florin Piersic jr.)
Premisă bună (kammerspielfilm), execuţie decepţionantă. Povestea celor doi ucigaşi plătiţi, care o ard tarantin-esque în aştepatrea victimei, scârţâie din toate încheieturile, iar ca să stea cumva în picioare este susţinută cu tot soiul de proptele îndoielnice: de la glumiţe cu moldoveni la nivelul grupului Vouă (dacă-i mai ţineţi minte) la plot twist-uri neserioase, puse de mâna atotputernică a regizorului pe principiul „unde merge suta, merge şi mia”! Ok, film independent, am înţeles, dar parcă prea independent de chestiuni esenţiale precum inteligenţa publicului sau logica narativă internă.

Despre inadecvarea culturală a conceptului de asasini plătiţi la spaţiul românesc ar trebui vorbit separat, dacă ne gândim că ei nu prea există, iar când se mai aude câte ceva pe seama lor, se aude că sunt proşti de bubuie, nefiind în stare nici măcar să-şi recunoască ţinta! A se slăbi, deci, cu filozofia şi cinismul acestor cretini... Poate în America or avea facultate, aici par fugiţi de la şcoala ajutătoare!

3. Lupu (regia Bogdan Mustaţă)
În ciuda unor pronosticuri optimiste postate pe ici, pe colo, de câţiva apropiaţi ai echipei de filmare, îmi permit să merg pe mâna mea şi să observ că acest lungmetraj de debut va fi reţinut strict prin prisma faptului că marchează sau conservă oficial ultima apariţie pe ecrane a lui Sergiu Nicolaescu.

2. Matei copil miner (regia Alexandra Gulea)
Artificial, didactic, ostentativ la modul „dacă nu pricepeţi nimic, e numai problema voastră”. Eu, de exemplu, n-am priceput de ce nu e o virgulă în titlu, între Matei şi calitatea în care e prezentat, dar mai ales de ce e prezentat aşa. Nu l-am văzut trudind în abataj, precum minorii din America începutului de secol XX, şi nici exprimându-şi dorinţa de a deveni ortac, termenul cu care sunt „alintaţi” minerii de televiziunile de ştiri. Ba din contră: puştiul nu e atras deloc de jobul ăsta şi vrea să evadeze din acel areal. Aaa, să vezi poznă: povestea se petrece într-un oraş minier-fantomă din Valea Jiului! Ingenios gimmick, n-am ce zice...


Din punctul meu de vedere, al unui om care probabil nu pricepe subtilităţile din mintea doamnei Gulea şi care nu apreciază jocul slab al copiilor din distribuţie, demn de scenetele şcolare ante-89, doar pentru că sunt copii şi, vezi doamne, trebuie să fim înţelegători, Matei copil miner e o brambureală fără orizont. O alegorie dezlânată şi plictisitoare, situaţie care face şi mai bizar girul oferit acestei pelicule de Thomas Ciulei (producător)! Iar dacă de-acum înainte m-ar interesa lucruri relevante despre minerii români şi lumea lor în destrămare, aş alege rasunavalea.ro. Măcar acolo am realism frust, nu mizerabilism travestit în ţoalele ţipătoare ale realismului magic prost înţeles.

1. Domnişoara Christina (regia Alexandru Maftei)
Cică ar fi primul fantasy horror autohton. Dacă fantasy trebuie înţeles ca fantezie/fantasmagorie bezmetică a minţii autorului, horror nu are nevoie de explicaţii sau ameliorări semantice. Penru că Domnişoara Christina chiar e horror. Involuntar! Ecranizarea asta, plată şi calofilă, cum bine observă Ionuţ Mareş în cronica spre care am pus link, îl reduce pe Mircea Eliade la ceea ce ar fi fost dacă ar fi rămas în România: „un autor de romane de mâna a doua, care cel mult i-ar fi ţinut companie lui Noica la Păltiniş, încălzindu-şi ceaiul reciproc” (asta nu e din review, ci de pe Idolii forului, unde era plasată în alt context). Şi cum am văzut (la TVR, la vremea respectivă) adaptarea princeps din 1992, pot spune că eşecul lui Maftei e şi mai dureros (pentru el): în ciuda unor limitări tehnice evidente, versiunea lui Viorel Sergovici, fără cine ştie ce ambiţii disproporţionate, are ca temelie decenţa.

În loc de concluzii:

* Trei titluri din cele cinci (Lupu, Matei copil miner şi Roxanne) reprezintă debuturi. Paradoxal, celelalte două rămase sunt confirmări. Ale plafonării conceptual-stilistice. Înţeleg că, la fel ca Piersic jr., şi domnul Alexandru Maftei montează piese de teatru. Doamne ajută, zic! Poate iese ceva mai acătării de-aici.

* Patru din cele cinci filme conţin nume proprii în titlu, ceea ce înseamnă, teoretic, că poveştile se aglutinează în jurul unui personaj central, mare şi lat. Problema cu personajul ăsta patronim, dacă-i pot zice aşa, e că ori prezintă semne de malnutriţie, ori de îndopare. Numitorul comun la care se ajunge e, invariabil, caricatura. În tuşe mai groase sau mai subţiri, după (ne)pricepere.

* Lupu Pick (născut la Iaşi, în 1885) din titlul textului meu e un reprezentant de seamă ai kammerspiel-ului nemţesc, gen pe care-l parazitează Piersic jr. Într-o oarecare măsură, asta face şi Bogdan Mustaţă, deşi el explorează haotic şi alte cărări, iar asta e o similaritate nu prea încurajatoare. Cum adică? S-a pornit de la Lupu Pick pentru a se ajunge şi a rămâne fatalmente cu Lupu?