Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

duminică, 8 decembrie 2013

"Four is what...?" (29) [Les salauds (aka Bastards)]

A nu lăsa spectatorul să-şi bage prea mult nasul, a-l familiariza cu povestea eliptic, a-i pune la dispoziţie, parcimonios, informaţii seci şi reci (care şi atunci când vin, ridică şi mai multe întrebări în loc să-i ofere aşteptatele răspunsuri), toate acestea sunt procedee prin care Claire Denis şi-a croit un statut în cinema-ul mondial de autor. În cele mai multe cazuri, rezultatele sunt remarcabile, cum s-a întâmplat cu White Material, de pildă, ale cărui detalii se adună direct proporţional cu deşirarea ghemului epic, pentru ca în final să fie detonate sumbru-mistuitor. Aceeaşi formulă generează şi rateuri, iar L'intrus (din 2004) e primul ce-mi vine-n minte. Lăsat să plutească prea mult în zodia vagului, filmul pune la grea încercare până şi interesul celui mai stoic privitor.


Din fericire, Les salauds este din acelaşi... White Material. Cu meticulozitate, Denis îşi desfăşoară povestea aidoma decojirii unei cepe, fiecare foiţă transformându-se într-un amănunt a cărui valoare capătă un sens plenar abia în momentul climaxul. Deşi arată ca un revenge movie altioit pe structura unui noir, o astfel de încadrare reductivă face un deserviciu echilibrului narativ. La cele 100 de minute ale sale, este mai scurt decât alte congenere, dar compensează prin angajare şi vioiciune. Pe unele tronsoane e chiar frapant de vioi pentru un regizor cu un modus operandi în general expozitiv.

Deschizându-se cu o serie derutantă de imagini nocturne fără dialog, trase într-o lumină de muştar murdar (nuanţă recurentă) şi acompaniate doar de răpăitul puternic al unei ploi ce pare a se prăvăli ca un potop peste lume, Les salauds se regrupează rapid în jurul următoarei linii actanţiale: Sandra (Julie Bataille) află că fiica ei Justine (Lola Creton) a fost abuzată sexual de câţiva oameni de afaceri în căutare de plăceri kinky. Şi mai rău e că aceştia scapă prin ochiurile largi ale năvodului legii, motiv pentru care se decide să apeleze la Marco (Vincent Lindon), fratele plecat pe mări pentru o carieră de marinar în detrimentul afacerilor familiei (producţie şi distribuţie de încălţăminte). 

Marco revine în ţară şi se readaptează rapid la viaţa „pe uscat”. Închiriază o cameră în acelaşi imobil cu Raphaelle (Chiara Mastroianni), soţia unuia dintre principalii suspecţi, un afacerist sulfuros, patibular, foarte apropiat ca structură de Strauss-Kahn, celebrul inamic public internaţional şi campion pe ramură în materie de moravuri uşoare (în rolul său, Michel Subor, unul din actorii-fetiş ai lui Denis). Relaţia dintre Raphaelle şi soţul său e formală. E nevastă-breloc, femeie întreţinută cu atribuţii precise: să aibă grijă de copil, un puşti de vreo 7-8 ani la care tatăl său ţine ca la ochii din cap fiind unicul moştenitor al imperiului, să-şi acompanieze bărbatul în societate şi, din când în când, să fie partener pasiv de sex. Pe fondul ăsta intră în ecuaţie Marco. Nu-i va trebui mult să o seducă şi odată cu asta să imprime lucrurilor o traiectorie inconturnabilă.

Cele două personaje, ascunse mai mereu în spatele unor măşti poker face, sunt arareori calde sau ataşante, dar pun la bătaie exact cantitatea suficientă de empatie pentru a contrabalansa „greutatea” ultimului act al filmului, care va reconfirma stofa de scriitor cu ştaif a doamnei Denis (la scenariu a colaborat şi Jean-Pol Fargeau), la fel ca în White Material, dar nu cu intensitatea de acolo. Fragmentele livrate până atunci vor fi îmbinate împotriva oricăror aşteptări pentru efectul revelaţiei ultime (deloc trase de păr, dacă vă temeaţi de asta). Şi dacă tot am introdus o comparaţie între cele două, trebuie să mai spun că atât diapazonul narativ, cât şi ambiţia tematică sunt mai solid orchestrate în White Material. Chiar dacă centrat, de asemenea, pe un nucleu de personaje proeminente, acesta din urmă este mult mai incisiv şi împleteşte mult mai incisiv chestiunile spinoase de clasă, sex, rasă sau colonialism. În fond, acestea au amplificat impactul filmului mai mult decât întrebările rămase în aer. 

Les Salauds, pe de altă parte, este mult mai preocupat de conexiunile imediate dintre personaje. Aceleaşi teme dure (puterea, corupția sau diferenţele de clasă) scot şi aici capul din story, dar pe măsură ce ostilităţile dintre cei implicaţi avansează, prezenţa lor devine simbolică în cel mai propriu sens al termenului. În ciuda acestei limitări, povestea poate fi valabilă pentru toate societăţile care tratează individul strict instrumental, reducându-i existenţa la criteriul valorii de piaţă. Îl foloseşti, apoi te debarasezi de el fără regrete. Lumi paralele, existenţe aşijderea. Cam aici se opresc implicațiile narațiunii, declinată în registru noir, dar fără vâna specifică genului. Sau, pentru a apela la o analogie preluată din atletism, ce avem aici e o probă de semifond, nu de aruncarea discului (ca să nu zic a ciocanului de teama conotaţiei ideologice, pe care autoarea are grijă s-o evite). Cu toate acestea, chiar dacă Les salauds rămâne la suprafața mizelor înalte, în viziunea lui Claire Denis e o suprafaţă cu destule asperităţi problematizante.