„(...) Să exprimi absenţa. Să exprimi regretele, remuşcările. Irealitatea realului. Haos originar. Vocile la sfîrşit, zgomot al lumii, gălăgie, sfărîmături de lume, lumea piere în fum, în sunete şi culori ce se sting, ultimele temelii se prăbuşesc sau mai curînd se dislocă. Ori se topesc într-un fel de noapte. Sau într-o strălucitoare, orbitoare lumină.”
Imaginea aceasta (şi chiar filmul din care am luat-o) se lipeşte de spusele lui Ionesco. Altele, în schimb, se vor lipi altfel sau nu se vor lipi deloc. Nu va fi întotdeauna o omologie de structură pentru că nu caut asta sau aşa numita (pretenţios) izotopie sensică. Mult mai interesant mi se pare contrastul, aparenta lipsă a legăturii dintre obiect şi reprezentarea lui.
Sau, cu vorbele lui Baudrillard din Sistemul obiectelor, „imaginea și lectura ei nu sînt cîtuși de puțin calea cea mai scurtă spre obiect, ci spre o altă imagine.” Am avut, rând pe rând, fără a le fi abandonat de tot, serii dedicate ceasurilor, cărţilor sau uşilor din filme (atrăgând, cu acest prilej, ironiile fără scaun la cap ale unui autointitulat snob elitist de pe un forum larvar). Acum a venit rândul scaunelor, elemente esenţiale în puzzle-ul absurd care e uneori lumea şi, de asemenea, elemente esenţiale în sistemul cinematografic al obiectelor.
Prin urmare:
„Doamnelor şi domnilor, eliberaţi trecerea. Ca să stea toată lumea comod, persoanele care n-au loc pe scaun sînt invitate să stea în picioare, aici, la perete, în dreapta sau în stînga... Osă vedeţi şi-o să auziţi totul, nu vă faceţi probleme, toate locurile sînt bune!”