O vorbă din showbiz-ul american zice că, dacă pe calea spre stardom nu reuşeşti să fii fericit, nu vei fi fericit nici când, finalmente, se întâmplă să atingi culmile gloriei. Dacă există ceva adevăr în butada asta, atunci muzicianul folk Llewyn Davis (Oscar Isaac), eroul celui mai proaspăt (= recent) film al fraţilor Coen, Inside Llewyn Davis (Premiul Juriului la Cannes), ar risca direct depresia în eventualitatea obţinerii succesului pe care-l tot vânează. Nu de alta, dar din felul aproape agresiv în care se raportează la muzica din care (abia) trăieşte lasă impresia că s-ar simţi mult mai bine dacă n-ar mai auzi niciodată o piesă de profil. I mean, dacă te enervează în aşa hal folkul şi exponenţii lui de ce-ai mai vrea să răzbeşti? Răspunsul, my friends, nu-i vânare de vânt, e esenţa acestui film!
Puzderia de pelicule (biopic-uri, majoritatea) dedicate artiştilor care au crezut în steaua lor şi care, în cele din urmă, au izbândit, este un generator sigur de reflexe condiţionate pentru publicul obişnuit cu rezolvări convenabile. Teoretic, structura de rezistenţă a naraţiunii de aici, croită pe serializarea eşecurilor din contul lui Llewyn până la acel punct în care răsturnarea paradigmei ar deveni artificială, n-ar trebui să creeze aşteptări în acest sens. Totuşi, ironia în general protectoare, ce pigmentează păţaniile (anti)eroului, generează solidaritate şi un tip de anticipaţie pozitivă pe principiul „hai, că nu-i dracu' aşa de negru”.
Adăugaţi şi unele indicii care împing gândul în aceeaşi direcţie, cel mai apăsat fiind discuţia cu tartorul producătorilor din Chicago (drumul lui Llewyn până acolo şi cel de întoarcere reprezintă o nouă şi minunată probă de cine-virtuozitate în panoplia celor doi cineaşti). Gata, îţi vine să zici, ăsta-i biletul lui de ieşire la liman: boss-ul (F. Murray Abraham) îi permite să dea o probă, el se execută chiar dacă nu rupe gura târgului, dar o şansă ar fi. Şi totuşi nu, fiindcă o replică, la ţanc plasată, nu mai lasă loc de iluzii: totul a fost un joc (secund). Planurile fraţilor Coen sunt altele, altfel n-ar mai fi un film sub antrepriza lor.
Llewyn Davis e talentat, nu se poate nega asta, dar din motive neştiute norocul îl ocoleşte mai mereu, aşa că principala sa ocupaţie e să bată pe la uşile studiourilor de înregistrări, cărându-şi cu el chitară printr-un Greenwich Village mohorât şi rece într-o perioadă (early 60s) în care Dylan se pregătea să explodeze. Colac peste pupăză, se mai trezeşte şi cu o pisică ghimbirie de care se simte dator să aibă grijă după ce, din neglijenţa lui, pisica o zbugheşte în stradă din apartamentul unor prieteni care-l găzduiseră peste noapte. Nu ştiu dacă reiese din context, însă Davis n-are un locşor al lui. Doarme pe unde apucă, în general prin casele unor amici milostivi, se hrăneşte la fel. Poate că apariţia mâţei în viaţa lui ar trebui să fie un semn, numai că în ceea ce-l priveşte, animăluţul (simpatic foc şi cu lipici la doamnele şi domnişoarele pisicoase, başca prilej de gaguri) e încă sau doar o pacoste care-i complică viaţa, oricum deloc uşoară.
În Drive, pentru cine îşi aminteşte, Oscar Isaac juca (tot alături de ingenua şi fragila Carey Mulligan, metamorfozată aici în rolul unei scorpii cu limba spurcată) un personaj pe nume Standard (Gabriel). Era şi-o poantă pe seama acestui nume pe care eu o preiau de-acolo şi spun că versiunea Deluxe la care se făcea referire ne este oferită în Inside Llewyn Davis. Loser-ul pe care-l interpretează e abraziv, aţos, un arici mereu în gardă, iar Isaac evoluează în interiorul acestor date de parcurs, evitând orice încercare de a-i estompa din ţepi, de a-l face mai simpatic. Efectul, deloc paradoxal, e obţinerea acelei solidarităţi de care aminteam adineauri
Din răbufnirile sale acide sau din felul sensibil-reţinut în care-şi cântă piesele răzbate mare parte din frustrarea celui care continuă să nădăjduiască într-o răsucire favorabilă a destinului deşi mai toate-i sunt potrivnice. Îi vedem răfuială surdă cu sine şi cu lumea ce parcă i se pune de-a curmezişul (vezi şi tentativa zadarnică de a-şi relua cariera de marinar) şi deşi abia sugerată, înţelegem de ce Dylan e pe cale să schimbe cursul istoriei muzicii, în vreme ce Davis o ia literalmente pe cocoaşă (care, după un timp, devine un fel de cocoaşă interioară): nu-i destul să fii bun laolaltă cu alte câteva sute ca tine, trebuie să ai şi scânteia. Adevăr vechi de când lumea, magistral scos în relief de interpretarea lui Isaac (comparabilă cu a lui Michael Stuhlbarg în A Serious Man).
A susţine că IDL nu respectă criteriile de calitate cu care brandul Coen ne-a obişnuit de-a lungul vremii (excepţiile sunt două, le ştiţi) mi se pare o formă infantilă de criticism şi nimic mai mult. E ca şi cum s-ar spune că nu e unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată. Scenariu şi replici brici îmbibate în umorul negru închis devenit trademark, galeria obişnuită de freakşi straşnic desenaţi şi competent aspiraţi pe ecran de John Goodman, Adam Driver sau Garett Hedlund (to name a few), coloană sonoră în format live şi imagine ceas, în tonuri de gri iernatic, desprinse parcă de albumul The Freewheelin’ Bob Dylan, cu menirea - îndeplinită - de a reconstitui la milimetru atmosfera anilor 60 din Greenwich Village. Apropo de imagine: e pentru prima oară de la Miller's Crossing, din 1990 deci, când Roger Deakins lipseşte motivat din echipă, însă Bruno Delbonell, înlocuitorul său, îi face uitată absenţa cu brio.
Evident, nu poate fi comparat în termeni de magnitudine cu No Country for Old Men, dar a judeca lucrurile din perspectiva asta înseamnă a aduna mere cu pere. Mult mai logic, în schimb, e plasarea sa acolo unde îi este locul şi unde străluceşte: lângă Barton Fink şi A Simple Man în ceea ce aş putea numi trilogia alienării. In modern times. Pentru că Inside Llewyn Davis e un triumf asemeni celor două! Iar la un alt nivel, înseamnă pentru muzica folk ce a însemnat O Brother, Where Art Thou? pentru bluegrass.
P.S.: Acuzaţia frecvent vehiculată la adresa fraţilor Coen că se comportă ca nişte zei capricioşi care-şi urgisesc unele personaje doar de dragul de a le vedea cum suferă nu mă interesează. Eu zic că numai nişte cineaşti cu suflet generos pot face un film atât de liric şi, în fond, tandru, fără a cădea în desuet şi poncife.
Puzderia de pelicule (biopic-uri, majoritatea) dedicate artiştilor care au crezut în steaua lor şi care, în cele din urmă, au izbândit, este un generator sigur de reflexe condiţionate pentru publicul obişnuit cu rezolvări convenabile. Teoretic, structura de rezistenţă a naraţiunii de aici, croită pe serializarea eşecurilor din contul lui Llewyn până la acel punct în care răsturnarea paradigmei ar deveni artificială, n-ar trebui să creeze aşteptări în acest sens. Totuşi, ironia în general protectoare, ce pigmentează păţaniile (anti)eroului, generează solidaritate şi un tip de anticipaţie pozitivă pe principiul „hai, că nu-i dracu' aşa de negru”.
Adăugaţi şi unele indicii care împing gândul în aceeaşi direcţie, cel mai apăsat fiind discuţia cu tartorul producătorilor din Chicago (drumul lui Llewyn până acolo şi cel de întoarcere reprezintă o nouă şi minunată probă de cine-virtuozitate în panoplia celor doi cineaşti). Gata, îţi vine să zici, ăsta-i biletul lui de ieşire la liman: boss-ul (F. Murray Abraham) îi permite să dea o probă, el se execută chiar dacă nu rupe gura târgului, dar o şansă ar fi. Şi totuşi nu, fiindcă o replică, la ţanc plasată, nu mai lasă loc de iluzii: totul a fost un joc (secund). Planurile fraţilor Coen sunt altele, altfel n-ar mai fi un film sub antrepriza lor.
Llewyn Davis e talentat, nu se poate nega asta, dar din motive neştiute norocul îl ocoleşte mai mereu, aşa că principala sa ocupaţie e să bată pe la uşile studiourilor de înregistrări, cărându-şi cu el chitară printr-un Greenwich Village mohorât şi rece într-o perioadă (early 60s) în care Dylan se pregătea să explodeze. Colac peste pupăză, se mai trezeşte şi cu o pisică ghimbirie de care se simte dator să aibă grijă după ce, din neglijenţa lui, pisica o zbugheşte în stradă din apartamentul unor prieteni care-l găzduiseră peste noapte. Nu ştiu dacă reiese din context, însă Davis n-are un locşor al lui. Doarme pe unde apucă, în general prin casele unor amici milostivi, se hrăneşte la fel. Poate că apariţia mâţei în viaţa lui ar trebui să fie un semn, numai că în ceea ce-l priveşte, animăluţul (simpatic foc şi cu lipici la doamnele şi domnişoarele pisicoase, başca prilej de gaguri) e încă sau doar o pacoste care-i complică viaţa, oricum deloc uşoară.
În Drive, pentru cine îşi aminteşte, Oscar Isaac juca (tot alături de ingenua şi fragila Carey Mulligan, metamorfozată aici în rolul unei scorpii cu limba spurcată) un personaj pe nume Standard (Gabriel). Era şi-o poantă pe seama acestui nume pe care eu o preiau de-acolo şi spun că versiunea Deluxe la care se făcea referire ne este oferită în Inside Llewyn Davis. Loser-ul pe care-l interpretează e abraziv, aţos, un arici mereu în gardă, iar Isaac evoluează în interiorul acestor date de parcurs, evitând orice încercare de a-i estompa din ţepi, de a-l face mai simpatic. Efectul, deloc paradoxal, e obţinerea acelei solidarităţi de care aminteam adineauri
Din răbufnirile sale acide sau din felul sensibil-reţinut în care-şi cântă piesele răzbate mare parte din frustrarea celui care continuă să nădăjduiască într-o răsucire favorabilă a destinului deşi mai toate-i sunt potrivnice. Îi vedem răfuială surdă cu sine şi cu lumea ce parcă i se pune de-a curmezişul (vezi şi tentativa zadarnică de a-şi relua cariera de marinar) şi deşi abia sugerată, înţelegem de ce Dylan e pe cale să schimbe cursul istoriei muzicii, în vreme ce Davis o ia literalmente pe cocoaşă (care, după un timp, devine un fel de cocoaşă interioară): nu-i destul să fii bun laolaltă cu alte câteva sute ca tine, trebuie să ai şi scânteia. Adevăr vechi de când lumea, magistral scos în relief de interpretarea lui Isaac (comparabilă cu a lui Michael Stuhlbarg în A Serious Man).
A susţine că IDL nu respectă criteriile de calitate cu care brandul Coen ne-a obişnuit de-a lungul vremii (excepţiile sunt două, le ştiţi) mi se pare o formă infantilă de criticism şi nimic mai mult. E ca şi cum s-ar spune că nu e unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată. Scenariu şi replici brici îmbibate în umorul negru închis devenit trademark, galeria obişnuită de freakşi straşnic desenaţi şi competent aspiraţi pe ecran de John Goodman, Adam Driver sau Garett Hedlund (to name a few), coloană sonoră în format live şi imagine ceas, în tonuri de gri iernatic, desprinse parcă de albumul The Freewheelin’ Bob Dylan, cu menirea - îndeplinită - de a reconstitui la milimetru atmosfera anilor 60 din Greenwich Village. Apropo de imagine: e pentru prima oară de la Miller's Crossing, din 1990 deci, când Roger Deakins lipseşte motivat din echipă, însă Bruno Delbonell, înlocuitorul său, îi face uitată absenţa cu brio.
Evident, nu poate fi comparat în termeni de magnitudine cu No Country for Old Men, dar a judeca lucrurile din perspectiva asta înseamnă a aduna mere cu pere. Mult mai logic, în schimb, e plasarea sa acolo unde îi este locul şi unde străluceşte: lângă Barton Fink şi A Simple Man în ceea ce aş putea numi trilogia alienării. In modern times. Pentru că Inside Llewyn Davis e un triumf asemeni celor două! Iar la un alt nivel, înseamnă pentru muzica folk ce a însemnat O Brother, Where Art Thou? pentru bluegrass.
P.S.: Acuzaţia frecvent vehiculată la adresa fraţilor Coen că se comportă ca nişte zei capricioşi care-şi urgisesc unele personaje doar de dragul de a le vedea cum suferă nu mă interesează. Eu zic că numai nişte cineaşti cu suflet generos pot face un film atât de liric şi, în fond, tandru, fără a cădea în desuet şi poncife.