„All memories are traces of tears”. E un postulat lansat de Wong Kar Wai în 2046, iar de atunci (din 2004, mai precis) n-am mai văzut alt film care să-i încapsuleze şi să-i redea mai pertinent esenţa aşa cum o face To the Wonder. Pentru că opusul (atenţie la accent!) lui Malick asta e, la urma urmei: un palimpsest evocativ, o repertoriere fragmentară a amintirilor rămase din povestea de iubire pe care doi oameni aflaţi mai mereu în contratimp încearcă s-o construiască.
Şi pentru că nu izbutesc (sau oricum, tot ce reuşesc stă sub semnul temporarului), fiecare rămâne cu patrimoniul său anamnetic alătuit din resturi de evenimente, stări şi întâmplări (bune sau nefaste, relevante sau mai puţin relevante) în virtutea unui proces ce pare legat de descoperirea unui cercetător american în neuroştiinţă, Karim Nader (McGill University), potrivit căruia trecutul nostru e ceea ce ne amintim (selectiv sau nu), nu ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Altfel spus, lucrurile de care ne aducem aminte se alterează amintindu-ni-le pur şi simplu! Nader a ajuns aici punându-şi întrebări de genul „Ce se întâmplă efectiv când rememorăm trecutul?”, „Actul în sine anulează ceea ce s-a întâmplat?”, „Sau amplifică?” etc., răspunsurile provocând o răsturnare a teoriei „memoriei consolidate”, lansată la începutul anilor 90 de Eric Kandel, neurolog laureat cu Nobel.
Şi pentru că nu izbutesc (sau oricum, tot ce reuşesc stă sub semnul temporarului), fiecare rămâne cu patrimoniul său anamnetic alătuit din resturi de evenimente, stări şi întâmplări (bune sau nefaste, relevante sau mai puţin relevante) în virtutea unui proces ce pare legat de descoperirea unui cercetător american în neuroştiinţă, Karim Nader (McGill University), potrivit căruia trecutul nostru e ceea ce ne amintim (selectiv sau nu), nu ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Altfel spus, lucrurile de care ne aducem aminte se alterează amintindu-ni-le pur şi simplu! Nader a ajuns aici punându-şi întrebări de genul „Ce se întâmplă efectiv când rememorăm trecutul?”, „Actul în sine anulează ceea ce s-a întâmplat?”, „Sau amplifică?” etc., răspunsurile provocând o răsturnare a teoriei „memoriei consolidate”, lansată la începutul anilor 90 de Eric Kandel, neurolog laureat cu Nobel.