Screenshots from To the Wonder (dir. Terrence Malick/2012)
Turul Franţei a survolat ieri, Mont-Saint-Michel, insula normandă pe care tronează un giuvaer al arhitecturii eclesiastice medievale, devenit reper al catolicismului. A fost o etapă de contratimp individual.
Tot într-un contratimp individual e şi cvartetul de personaje din filmul lui Malick, dar mai ales Marina (Olga Kurylenko) şi Neil (Ben Affleck), un cuplu franco-american într-o continuă metamorfoză, atras sau împins aici de polul magnetic al propriilor vulnerabilităţi. Un cuplu aflat într-o căutare de sine fără hartă şi fără o logică anume, ghidat eventual de o logică interioară întortocheată, o căutare vecină în destule momente cu girovagia monahilor de-altădată. E traiectoria pe care filmul se străduieşte să o urmărească îndeaproape, urmărindu-i ramificaţiile şi sinuozităţile într-un ritm ce poate lesne stârni confuzie în mintea unui spectator leneş sau mai puţin familiarizat cu naraţiunea eliptică, non-lineară.
Opţiunea asta, destul de riscantă, de altfel, a alimentat obiecţiile puriştilor din diverse confrerii scolastice. Încercarea recluzivului cineast american de a captura oscilaţiile dezordonate ale unui perpetuum mobile spiritual a avut parte de destule critici dure. Cel mai dezlânat/inconsistent/slab/găunos film al lui Malick, s-a spus. Sau: o construcţie artificial-pretenţioasă pe resturile The Tree of Life. Şi alte tâmpenii asemenea. E uşor de dat cu pietre. Oricine e în stare...
Simplu spus, To the Wonder este o incursiune meditativă în abisurile inner self-ului, una în care devoţiunea romantică şi creştină se întrepătrund într-un discurs impresionist şi entuziast, interesat în principal să surprindă anxietăţile mocnite şi vremelnicia stărilor extatice pe chipurile şi în gesturile personajelor sau în priveliştile din natură. E stilul pe care Malick l-a mai folosit, dar niciodată cu aceleaşi motivaţii şi rezonanţe, şi care aici, îmi permit să mă hazardez s-o afirm, deschide noi direcţii de evoluţie şi interpretare artistice. Dublată de magnitudine acustică (Arvo Pärt, Wagner, Berlioz, Ceaikovski), viziunea lui Malick tinde spre ceea aş numi epifanie emoţională. Sunt convins că scurgerea timpului va face dreptate acestui film care sintetizează cum nu se poate mai bine „arta poetică” a autorului său: caligrafie vizuală şi senzorialitate cinetică.
Opţiunea asta, destul de riscantă, de altfel, a alimentat obiecţiile puriştilor din diverse confrerii scolastice. Încercarea recluzivului cineast american de a captura oscilaţiile dezordonate ale unui perpetuum mobile spiritual a avut parte de destule critici dure. Cel mai dezlânat/inconsistent/slab/găunos film al lui Malick, s-a spus. Sau: o construcţie artificial-pretenţioasă pe resturile The Tree of Life. Şi alte tâmpenii asemenea. E uşor de dat cu pietre. Oricine e în stare...
Simplu spus, To the Wonder este o incursiune meditativă în abisurile inner self-ului, una în care devoţiunea romantică şi creştină se întrepătrund într-un discurs impresionist şi entuziast, interesat în principal să surprindă anxietăţile mocnite şi vremelnicia stărilor extatice pe chipurile şi în gesturile personajelor sau în priveliştile din natură. E stilul pe care Malick l-a mai folosit, dar niciodată cu aceleaşi motivaţii şi rezonanţe, şi care aici, îmi permit să mă hazardez s-o afirm, deschide noi direcţii de evoluţie şi interpretare artistice. Dublată de magnitudine acustică (Arvo Pärt, Wagner, Berlioz, Ceaikovski), viziunea lui Malick tinde spre ceea aş numi epifanie emoţională. Sunt convins că scurgerea timpului va face dreptate acestui film care sintetizează cum nu se poate mai bine „arta poetică” a autorului său: caligrafie vizuală şi senzorialitate cinetică.