Ionuţ Mareş, om de bază la Marele Ecran şi de ceva vreme şi la Metropolis, a scris primul său special guest post (sgp) pe acest blog în urmă cu nişte luni, după ce a văzut, instigat chiar de mine sau cel puţin aşa cred, Love Building, debutul Iuliei Rugină în lungmetraj. Cum şi el şi eu aşteptam tot mai nerăbdători ultimul film al sudistului Jeff Nichols (a trecut mai bine de un an de la premiera la Cannes, timp în care alte filme, mult mai recente, vezi Only God Forgives, au ieşit pe dvd/bluray) şi cum minunea s-a întâmplat zilele astea, l-am instigat iar: o dată să-l vadă şi a doua oară să(-mi) scrie. Şi fiindcă e un tip de nădejde, ordonat şi disciplinat, de condei nu mai zic, iată-ne în faţa celui de-al doilea sgp:
Jeff Nichols, autor şi al scenariului, aduce pe ecran doi puşti - Ellis (Tye Sheridan, unul din cei trei fraţi din The Tree of Life) şi Neckbone (Jacob Lofland) - la o vârstă (14 ani), când instinctele caută eroi şi fete care sucesc minţi şi suflete (ce băiat la vârsta pubertăţii nu a visat să se îndrăgostească şi să ceară prietenia unei tipe mişto, după ce l-a pocnit pe derbedeul mai în vârstă ce se dădea la ea?!). Cei doi pun ochii pe o barcă, ajunsă nu se ştie cum, într-un copac pe insula pustie pe care se aventurează şi unde dau peste un fugar - Mud (Matthew McConaughey, tot mai stăpân pe capacităţile sale de mare actor).
La fel ca peisajul sălbatic, şi întâlnirea băieţilor cu hoinarul misterios şi charismatic este redată de Jeff Nichols şi de fidelul său director de imagine, Adam Stone, într-o aură mitică. Bine făcut, nebărbierit şi pletos, Mud lasă impresia că apare de nicăieri, impresie accentuată şi de superstiţiile sale ciudate (susţine, între alteşe, că ar renunţa la multe, nu şi la cămaşa-scut împotriva tuturor relelor). Cizmele sale lasă urme de cruce în nisip, iar la spate, la brăcinar, ţine un pistol, înfipt strategic. Mai mult, zice că ar a avea, undeva în oraş, o iubită trăsnet (jucată de o Reese Witherspoon surprinzător de... unglamorous), un protector în persoana unui fost asasin CIA (veteranul Sam Shepard), dar şi câţiva urmăritori adunaţi într-un soi de sectă criminală şi mânaţi de legitime dorinţe vindicative.
Este reluată astfel şi tema răzbunării sângeroase, care fusese firul narativ principal din Shotgun Stories, debutul lui Nichols din 2007, filmat tot în Arkansas. La fel cum reapare, într-o partitură secundară, şi Michael Shannon, prietenul şi actorul favorit al regizorului, distribuit în rolurile principale din primele sale două filme. Rătăcitorul Mud are toate trăsăturile pentru a deveni un model pentru cei doi băieţi (ale căror familii nu sunt tocmai perfecte). Numai că aventura lor, care capătă proporţii tot mai periculoase şi dramatice, se transformă în cele din urmă într-un soi de maturizare forţată. Sau iniţiere într-o realitate deloc de basm.
Dacă, la început, Nichols le propune protagoniştilor o lume în care eroismul şi iubirea par să coexiste, ulterior deconstruieşte minuţios întregul eşafodaj pentru a arăta că oamenii nu sunt exclusiv buni sau răi, că minciuna s-a banalizat, că dragostea nu durează o veşnicie, că fetele nu sunt aşa de uşor de cucerit, că moartea este oricând posibilă. Mă rog, o serie de lucruri credibile pe care fiecare le învăţăm pe măsură ce viaţa ne supune unui proces continuu de dezvrăjire. Pe măsură ce filmul se apropie de final, acţiunea se precipită, firele narative devin tot mai spectaculoase şi mai puţin credibile, iar melodrama se instalează fără prea mari ezitări.
Personal, i-am iertat lui Nichols alunecarea în sentimentalism şi într-un happy-end forţat. Nu doar pentru că şi le asumă cu nonşalanţă, iar perspectiva din care ni le livrează este cea a unor adolescenţi aventurieri, ci mai ales pentru că tânărul cineast american, una din vocile de referinţă ale scenei indie din SUA, este sincer până la capăt. Fără sofisticării şi trucuri inutile, Jeff Nichols ne oferă un film onest, atent lucrat şi demn de interesul oricărui cinefil cu pretenţii. (Ionuţ Mareş)
P.S.: Imaginile au fost alese de mine. Am primit dezlegarea asta. Într-un cuvânt, mulţumesc!
Mud. Despre eroi necesari şi fete zburdalnicePrezentat în 2012, în competiţie la Cannes, Mud este al treilea lungmetraj al tânărului regizor american Jeff Nichols (n. 1978), apărut la doar un an după Take Shelter, unul din cele mai apreciate şi îndrăzneţe filme din 2011, o adevărată capodoperă în opinia unora. Plasat în Arkansas, în sudul profund al Americii, şi cu multe secvenţe filmate pe o insuliţă de pe legendarul Mississippi, Mud trimite, prin poveste, direct la Huckleberry Finn şi Tom Sawyer, care pornesc cu al lor negru Joe într-o aventură pe acelaşi fluviu, doar că într-o cu totul altă epocă.
Jeff Nichols, autor şi al scenariului, aduce pe ecran doi puşti - Ellis (Tye Sheridan, unul din cei trei fraţi din The Tree of Life) şi Neckbone (Jacob Lofland) - la o vârstă (14 ani), când instinctele caută eroi şi fete care sucesc minţi şi suflete (ce băiat la vârsta pubertăţii nu a visat să se îndrăgostească şi să ceară prietenia unei tipe mişto, după ce l-a pocnit pe derbedeul mai în vârstă ce se dădea la ea?!). Cei doi pun ochii pe o barcă, ajunsă nu se ştie cum, într-un copac pe insula pustie pe care se aventurează şi unde dau peste un fugar - Mud (Matthew McConaughey, tot mai stăpân pe capacităţile sale de mare actor).
La fel ca peisajul sălbatic, şi întâlnirea băieţilor cu hoinarul misterios şi charismatic este redată de Jeff Nichols şi de fidelul său director de imagine, Adam Stone, într-o aură mitică. Bine făcut, nebărbierit şi pletos, Mud lasă impresia că apare de nicăieri, impresie accentuată şi de superstiţiile sale ciudate (susţine, între alteşe, că ar renunţa la multe, nu şi la cămaşa-scut împotriva tuturor relelor). Cizmele sale lasă urme de cruce în nisip, iar la spate, la brăcinar, ţine un pistol, înfipt strategic. Mai mult, zice că ar a avea, undeva în oraş, o iubită trăsnet (jucată de o Reese Witherspoon surprinzător de... unglamorous), un protector în persoana unui fost asasin CIA (veteranul Sam Shepard), dar şi câţiva urmăritori adunaţi într-un soi de sectă criminală şi mânaţi de legitime dorinţe vindicative.
Este reluată astfel şi tema răzbunării sângeroase, care fusese firul narativ principal din Shotgun Stories, debutul lui Nichols din 2007, filmat tot în Arkansas. La fel cum reapare, într-o partitură secundară, şi Michael Shannon, prietenul şi actorul favorit al regizorului, distribuit în rolurile principale din primele sale două filme. Rătăcitorul Mud are toate trăsăturile pentru a deveni un model pentru cei doi băieţi (ale căror familii nu sunt tocmai perfecte). Numai că aventura lor, care capătă proporţii tot mai periculoase şi dramatice, se transformă în cele din urmă într-un soi de maturizare forţată. Sau iniţiere într-o realitate deloc de basm.
Dacă, la început, Nichols le propune protagoniştilor o lume în care eroismul şi iubirea par să coexiste, ulterior deconstruieşte minuţios întregul eşafodaj pentru a arăta că oamenii nu sunt exclusiv buni sau răi, că minciuna s-a banalizat, că dragostea nu durează o veşnicie, că fetele nu sunt aşa de uşor de cucerit, că moartea este oricând posibilă. Mă rog, o serie de lucruri credibile pe care fiecare le învăţăm pe măsură ce viaţa ne supune unui proces continuu de dezvrăjire. Pe măsură ce filmul se apropie de final, acţiunea se precipită, firele narative devin tot mai spectaculoase şi mai puţin credibile, iar melodrama se instalează fără prea mari ezitări.
Personal, i-am iertat lui Nichols alunecarea în sentimentalism şi într-un happy-end forţat. Nu doar pentru că şi le asumă cu nonşalanţă, iar perspectiva din care ni le livrează este cea a unor adolescenţi aventurieri, ci mai ales pentru că tânărul cineast american, una din vocile de referinţă ale scenei indie din SUA, este sincer până la capăt. Fără sofisticării şi trucuri inutile, Jeff Nichols ne oferă un film onest, atent lucrat şi demn de interesul oricărui cinefil cu pretenţii. (Ionuţ Mareş)
P.S.: Imaginile au fost alese de mine. Am primit dezlegarea asta. Într-un cuvânt, mulţumesc!