Tocmai pentru că Lynch nu mai face filme, iar Rodriguez pare blocat în Sin City, apar filme precum acest The Rambler (written & directed by Calvin Reeder/2013), un haloimăs indie de râsu' plânsu', pleoapă cu dinţi, cu lacrimă mânjită... Cu mult sânge, evident! Dar şi cu personaje patibulare, fără nume, fără căpătâi şi fără vreun sens al timpului, rătăcind sau băltind abulic printr-o Americă decupată parcă din The Road-ul lui McCarthy.
The Rambler e o supradoză de suprarealism sau de realism magic zombificat. Găsim şi imageria din Blue Velvet şi Twin Peaks cu toată subcultura urbană adiacentă, şi dihotomii pe filieră western, şi toată liota de efecte speciale din horror-urile de serie B. E un mix alienant, dar în aceeaşi măsură ataşant, odată ce te-ai împăcat cu ideea că progresia narativă funcţionează independent de orice logică. Poate fi vis sau coşmar, poate fi la fel de bine acid trip sau nonsens flamboaiant, în orice caz o chestie cool. Sau care se vrea cool. Cum ziceam, aluatul ăsta ţine mai ales datorită lui Dermot Mulroney, actor hârşit deja în multe roluri de compoziţie sau non-compoziţie, experienţă care-l ajută să se simtă aici ca peştele în apă. Grijă mare cu filmul ăsta: nu e parodie, ci unul din cele mai zălude road movies pe care le-aţi văzut (putea vedea) vreodată!
Ce caută bicicleta în toată povestea asta? Mai nimic. E un mijloc temporar de locomoţie dinspre un nicăieri cert spre un undeva iluzoriu. Dar, la fel ca în Alice in Wonderland, ce mai contează direcţia de mers sau vehiculul folosit când habar nu ai sau, în cea mai bună situaţie, ai o idee vagă despre locul în care vrei să ajungi (un frate şi-o fermă în care să-ţi restartezi viaţa)? So stop chasing shadows and enjoy the ride...
P.S.: Turul a ajuns azi în Albi.