Screenshot from The Place Beyond the Pines (dir. Derek Cianfrance/2013)
Screenshot from Only God Forgives (dir. Nicolas Winding Refn/2013)
Trec peste decorul de tip magherniţă în care Gosling e în tandreţuri cu câinii, pentru că vreau să mă refer doar la prima imagine, extrasă din secvenţa pe care o puteţi vedea mai jos.
Aţi recunoscut melodia, nu? Mă gândeam eu! Ei bine, şi vorbesc în special pentru cei care au văzut filmul, nici că se putea o alăturare sau suprapunere mai potrivită între muzică şi ceea ce se întâmplă în cadru. Sigur, piesa lui Springsteen face masă cam cu orice, însă aici e aplicată perfect pe cursul evenimentelor. O auzim, mai întâi în surdină, încă din momentul în care cei doi îşi duc la bun sfârşit primul jaf.
La început e acoperită parţial de zgomotul motorului, de gâfâitul vomitiv al lui Luke (Gosling) şi de urletele („Yeah, we did it”) lui Robin (Ben Mendelsohn, o versiune mult mai cool a lui Sam Rockwell), însă încet, încet, pe măsură ce lucrurile se liniştesc, iar ei ajung acasă, melodia câştigă teren, culminând cu această scenă în care e repusă complet în drepturi. Cu alte cuvinte, tranzitează două secvenţe separate ca spaţiu de desfăşurare, legându-le, totuşi, într-un continuum ce asigură filmului un amperaj emoţional deloc strident şi, de asemenea, un salt spre un nivel superior de receptare. Iar amestecul de inocenţă, descătuşare şi camaraderie spontană din gesturile celor doi completează un discurs muzical non-diegetic de prim rang.
Aţi recunoscut melodia, nu? Mă gândeam eu! Ei bine, şi vorbesc în special pentru cei care au văzut filmul, nici că se putea o alăturare sau suprapunere mai potrivită între muzică şi ceea ce se întâmplă în cadru. Sigur, piesa lui Springsteen face masă cam cu orice, însă aici e aplicată perfect pe cursul evenimentelor. O auzim, mai întâi în surdină, încă din momentul în care cei doi îşi duc la bun sfârşit primul jaf.
La început e acoperită parţial de zgomotul motorului, de gâfâitul vomitiv al lui Luke (Gosling) şi de urletele („Yeah, we did it”) lui Robin (Ben Mendelsohn, o versiune mult mai cool a lui Sam Rockwell), însă încet, încet, pe măsură ce lucrurile se liniştesc, iar ei ajung acasă, melodia câştigă teren, culminând cu această scenă în care e repusă complet în drepturi. Cu alte cuvinte, tranzitează două secvenţe separate ca spaţiu de desfăşurare, legându-le, totuşi, într-un continuum ce asigură filmului un amperaj emoţional deloc strident şi, de asemenea, un salt spre un nivel superior de receptare. Iar amestecul de inocenţă, descătuşare şi camaraderie spontană din gesturile celor doi completează un discurs muzical non-diegetic de prim rang.