Lupu, un ornitorinc bleguţ

Începe tare sordid (iniţial am pus un şi între cele două adjective, apoi mi-am dat seama că e inutil), cu personajul Adei Condeescu (Clara), veghind apatică dintr-un fotoliu, masturbarea zgomotoasă a unui bărbat. La început, e doar privirea ei absentă, vag amuzată, în vreme ce din off răzbat icnetele tipului. Pe măsură ce tempoul mişcărilor lui se înteţeşte, creşte direct proporţional şi penibilul situaţiei, fiindcă e deja destul de limpede că acest cârlig a la Larry Clark e doar o formă gratuit-benignă de captare a atenţiei spectatorului.

Pe un astfel de crescendo cadrul se lărgeşte şi avem în faţa ochilor toată panorama: o cameră de hotel în care un tip cu nădragii în vine, proţăpit la câţiva metri în faţa fetei, mormăie şi geme. Ce vedem acum, vedem cu ochi de împrumut, fiindcă regizorul & scenaristul Bogdan Mustaţă merge până la capăt în tentativa de a ne lua prizonieri. În clipa imediat următoare realizăm că nu suntem martori privilegiaţi (vorba vine!) ai dezgustătorului moment, ci că privim prin ochii unui puşti ascuns în dosul unei uşi. E Lupu (Mihai Vasilescu), un adolescent de 16 ani, îndrăgostit de o Lolită cam curviştină, nu neapărat cu fapta cât cu atitudinea. Evident, el o idealizează, considerând-o mai degrabă un suflet inocent şi rătăcit ce s-ar putea salva (nu e foarte clar de la ce) dacă l-ar iubi.

Un astfel de demaraj e echivalent în şah cu o mutare atipică, neaşteptată, în stilul lui Bobby Fischer când avea negrele. Pentru a continua e nevoie de stil. Or aici, cu tot respectul, n-am detectat ceva similar. Mai mult, vom regăsi acest flash forward mai la vale, într-o formă relativ scurtată, plasat însă în numele aceleiaşi gratuităţi sub semnul căreia stă, de altfel, tot filmul. Lupu, debutul în lungmetraj al regizorului Bogdan Mustaţă (O zi bună de plajă, „scurt” premiat la Berlin, în 2008, cu Ursul de Argint), este un film fără direcţie şi fără ritm construit în jurul unei idei aparent ofertante: relaţia fracturată cu realitatea şi cu puţinii semeni din jurul său a unui puşti introvertit. Filmul se vrea o reproducere a lumii scindate din mintea sa, a plutirii sau pendulării între universuri compensative, între iluzie şi realitate, un repertoar în care sunt înghesuite declinările convenabile ale întâmplărilor nefaste din viaţa sa (de pildă, decesul tatălui).

Problema e că acest adolescent nu e unul traumatizat în sensul clasicizat de psihoterapeuţi. E doar zăpăcit, iar concepţia lui Bogdan Mustaţă pare racordată strict la datele personajului: dacă el e hăbăuc, aşa trebuie să fie şi filmul. Rudimentul de naraţiune e aglomerat în mare parte pe rutina protagonistului: antrenamentele solitare pe terenul de baschet, ajutorul dat unui bătrân decrepit (Sergiu Nicolaescu) căruia îi tot mută televizorul dintr-o parte în alta a apartamentului, interacţiunile deficitare cu maică-sa şi, principala lui preocupare, spionarea fetei de care e amorezat. Supranumitul Lupu e un mic voyeur ce se strecoară prin toate uşile crăpate, în toate holurile şi crenelurile ce-i ies în cale pentru a vedea. Atât şi nimic mai mult. Nu e nici o voluptate în gestul său recurent. E doar un mod de a petrece timpul. Culmea e că nu se poate spune nici că e marginalizat. El se îndepărtează singur, neieşind din rolul de martor pasiv al unui flux evenimenţial ce-i rămâne permanent exterior (deşi are legătură cu el).

Pentru un film calibrat pe un permanent switch între oniric şi real, e prea dezlânat. Nu foloseşte nimănui să faci harcea parcea linia de demarcaţie dintre cele două teritorii dacă nu există un obiectiv clar (a o arde suprarealist nu ţine). Ca regizor, jocul poate fi amuzant, dar nu duce nicăieri. Pentru spectator, chiar şi pentru unul neantrenat, aliajul ăsta delabrat devine plictisitor din clipa în care a intuit că lucrurile nu mai pot evolua, că asistă la o alienantă învârtire în cerc. Din acel moment, orice film intrat pe trasa asta - şi Lupu ajunge în punctul critic foarte repede! - e un fel de fâşie Gaza supusă unui bombardament de reacţii adverse (iar cei prezenţi aseară în sală n-au făcut economie). 

Pentru un film cu direcţie incertă, e prea lung, fiindcă nu e nici cinema narativ, nici cinema experimental. Pentru un film din care dialogurile sunt aproape evacuate (tot găselniţă regizorală şi asta, parte a jocului secund, dar deloc fecund, pus la cale de la bun început) e prea lent şi dureros de plat, deoarece actorii, în special cei doi în jurul cărora gravitează povestea (deşi mai potrivit ar fi orbecăie), nu pot susţine mai mult de câteva secunde greutatea sau sensul unui cadru „mort”. Dincolo de acest prag, devin conştienţi de prezenţa aparatului de filmat şi îl  resimt ca pe o povară. Şi asta pentru că regizorul nu-i ajută deloc, nu-i direcţionează, nu le explică de ce trebuie să stea într-un fel sau altul, comportându-se aidoma personajului său: martor la facerea propriului film. Ceea ce rezultă e o antologie de priviri camp, golite de orice expresivitate. 

Cum tot fără expresivitate, erotică de această dată, e şi corpul Adei Condeescu, filmat obsesiv şi cvasinud din toate poziţiile (mă refer în special la poziţiile camerei care se substituie privirii lui Lupu, astfel că dacă el e cu o jumătate de faţă în pernă sau pe podea, aceea e şi perspectiva noastră). Este, dacă vreţi, un striptease absurd, o dezbrăcare fără conţinut, ritual fără templu. 

Erotismul ar fi putut fi o miză salvatoare, dar e ratată. Trupul fetei devine simplu obiect de contemplaţie, dar măcar de-ar fi, căci e mai degrabă zgâire, pretext pentru fantezii caste, materializare abruptă a dorinţei plat(onizat)e a eroului imberb. „Ai venit să mă vezi?”, îl întreabă Clara în toiul unei sesiuni improvizate de voyeurism. El tace cumva înciudat, ea plusează: „Ai venit să mă fuţi?”. Previzibil, el continuă să nu scoată o vorbă (sala gâlgâie de râs, grotesque oblige). „Atunci ieşi afară”, i se ordonă, iar el execută spăşit comanda. Nimic nou pentru bietul băiat: când nu e scos de alţii din viaţa lui (sau a lor), iese el singur.

În altă ordine de idei, dar pornind de la genul ăsta de replici, mi-am adus aminte de faimoasa şi genială replică din Proştii sub clar de lună a lui Mazilu: „Gogule, eu te iubesc şi psihic, şi fizic”. Bizar sau nu, are o legătură cu toate bâjbâielile şi bâlbâielile din care e alcătuit acest film.

* Lupu a fost proiectat aseară, în avanpemieră, la Studio, în cadrul Nopţii albe a filmului românesc. Premiera oficială va avea loc pe 4 octombrie. Imaginile sunt preluate de pe pagina de facebook a filmului.